Iran, țară cu regim teocratic, aflată în plin război cu SUA, are 6 universități în top 1.000 Shanghai. România, în democrație, are 0

În timp ce Orientul Mijlociu este zguduit de operațiuni militare, iar Teheranul raportează constant atacuri asupra infrastructurii, sistemul de învățământ din Iran reușește o performanță care pune România într-o lumină dureroasă. Datele oficiale ale prestigiosului clasament Shangai 2025 relevă un contrast izbitor: Iranul menține șase universități în topul 1.000 mondial, iar România a ajuns, pentru al treilea an consecutiv, la cifra zero.

Sistemul universitar iranian demonstrează o forță incredibilă și reușește să protejeze nucleul cercetării științifice chiar și atunci când țara este vizată constant de ofensive internaționale.

„Universitatea de Științe Medicale” din Teheran și „Universitatea din Teheran” ocupă primele poziții în ierarhia națională. Acestea sunt urmate de instituții precum „Universitatea Tarbiat Modares” și „Universitatea de Științe Medicale Shahid Beheshti”.

În același timp, în România, universități precum „Babeș-Bolyai” sau Universitatea din București nu mai ating pragul necesar pentru a intra în clasamentul general al celor mai bune 1.000 de instituții din lume.

Situația actuală este cu atât mai îngrijorătoare cu cât România a avut, în trecutul apropiat, o prezență constantă în acest clasament. Universitatea „Babeș-Bolyai” a fost prima instituție din țară care a intrat în rankingul Shangai după extinderea acestuia la 1.000 de poziții. Acest eveniment a marcat o premieră în anul 2017.

Perioada de vârf a fost înregistrată în anii 2018 și 2019, când atât Universitatea „Babeș-Bolyai”, cât și Universitatea din București figurau simultan în top 1.000. Ulterior, între 2020 și 2022, doar instituția din Cluj a mai reprezentat România. În 2023 însă, nici UBB nu a mai reușit această performanță, iar 2025 a fost deja al treilea an consecutiv când România nu a mai fost inclusă în renumitul clasament. 

Știința ca prioritate națională

Explicația acestui paradox sta în modul în care cele două state prioritizează impactul cercetării. Pentru regimul de la Teheran, excelența în inginerie și nanoștiințe reprezintă o necesitate strategică. Universitățile iraniene, precum Universitatea de Tehnologie Sharif sau Universitatea de Științe Medicale din Iran, produc lucrări științifice cu un impact masiv la nivel global. Acest succes le asigură punctaje ridicate în ierarhia Shangai.

România, pe de altă parte, manifestă o absență pronunțată exact în zonele care definesc progresul: ingineria și științele sociale. În timp ce cercetătorii iranieni inovează în domenii vitale, universitățile românești au dispărut complet din clasamentele pentru fizică, biologie sau tehnologie medicală. Mai mult, în domenii precum Inteligența Artificială sau robotică, România nu are nicio reprezentare, conform Edupedu.

Eșecul românesc nu este o întâmplare, ci ține de regulile jocului. Clasamentul Shangai este ca un „campionat de box” al științei dure. Nu contează cât de frumoasă este clădirea sau cât de mulțumiți sunt studenții, ci doar rezultatele brute. Se punctează strict numărul de descoperiri publicate în cele mai mari reviste științifice din lume („Nature” și „Science”) și cât de des sunt citați profesorii de acolo către alți experți globali. În timp ce Iranul s-a concentrat pe aceste „vârfuri” de performanță, România s-a mulțumit cu un sistem de educație birocratic, unde se dau multe diplome, dar se face prea puțină cercetare care să conteze cu adevărat la nivel mondial.

Cercetarea ca „rest” la buget

O altă diferență majoră apare în abordarea abandonului universitar. Autoritățile de la București se concentrează pe măsuri de asistență și lansează peste 39.000 de burse pentru studenții din medii dezavantajate ca să îi țină în bănci. În acest timp, Iranul a mizat pe transformarea universităților în centre de putere academică.

De cealaltă parte, România alocă pentru cercetare sub 0,5% din PIB, una dintre cele mai mici sume din întreaga Uniune Europeană, potrivit Eurostat. Cercetarea și educația primesc „resturi bugetare”, iar asta duce la declinul masiv al universităților românești.

Rezultatul este unul dureros pentru orgoliul național: un student din Teheran are acces la o instituție recunoscută la nivel mondial, în timp ce un student român nu mai găsește nicio universitate autohtonă în acest clasament general.

Lipsa universităților românești în clasamentele de prestigiu arată că pacea și fondurile europene nu garantează și performanța educațională. Calitatea academică rezistă chiar și atunci când orizontul este întunecat de rachete și drone, dacă statul alege să prețuiască inteligența ca pe o resursă de siguranță națională.

AUTORUL RECOMANDĂ:

• Ministerul Educației oferă peste 39.000 de burse sociale pentru tinerii din mediile dezavantajate. Scopul este prevenirea abandonului școlar
• „Austeritate” selectivă. După ce a redus bursele pentru studenții români, Guvernul Bolojan a acordat 120 de burse pentru doctoranzi și cercetători din Africa și alte state francofone