„Isus” sau „Iisus”: Cum se scrie corect, de fapt? Mulți români greșesc

„Isus” sau „Iisus”? Iată cum se scrie corect, de fapt. Potrivit doxologia.ro, la capitolul 6 al eruditului volum Lexicologie biblică românească, profesorul Eugen Munteanu de la Universitatea din Iaşi a discutat motivele pentru care numele I(i)sus H(ch)ristos cunoaşte mai multe variante grafice în limba română. Astfel, profesorul Munteanu susţine că limba română permite doar variantele „Iisus Hristos” (ea fiind acceptată în vederea păstrării grafiei româneşti ortodoxe tradiţionale)‚ sau „Isus Cristos” (agreată din perspectiva filologiei româneşti). Alte variante, hibride, nu trebuie însă tolerate.

Pentru susținerea grafiei „Iisus” (şi nu „Isus”) într-o cultură română impregnată timp de veacuri de credinţa ortodoxă de tradiţie bizantină, se sugerează în articol că folosirea grafiei „Iisus” (iota=i + eta=i), începând cu secolul al XVII-lea – deşi evidentă numai din secolul al XIX-lea, ar fi fost opţiunea firească pentru învăţaţii ortodocşi din Ţările Române, nu numai din pricina influenţei directe a prelaţilor sau a altor erudiţi greci asupra culturii bisericeşti româneşti, dar şi pentru că ea a apărut, posibil, pe fondul schimbărilor contemporane din Rusia kieveană şi mai ales din Ţaratul Moscovei.

În Kievul mitropolitului Petru Movilă se oferă un prim reper: iar aici trebuie amintit efortul său de a alinia cărţile liturgice slavone la ediţiile greceşti ale vremii, în care se poate observa grafia „Iisus”. Prin urmare, tiparul din Ţările Române, care ar datora foarte mult Kievului (Câmpulung 1653, Govora 1637, Iaşi 1640), profesorul consider plauzibil faptul că tipăriturile kievene şi specialiştii kieveni în meşteşugul tiparului care au activat în Ţara Românească şi în Moldova au contribuit la instituirea/consolidarea practicii utilizării grafiei „Iisus” în româneşte.

Apoi, o a treia posibilă sursă, mai puţin cunoscută decât cele amintite, care a influenţat decizia de a transpune teonimul Iesous în forma „Iisus” şi nu „Isus”, provine din peisajul religios al Moscovei secolului al XVII-lea. Modul tradiţional de scriere a teonimului Iesous, anume „Isus” a fost unul dintre aspectele luate în considerare și deja din 1655 se insistase că numele trebuie să fie ortografiat şi pronunţat „Iisus”, în acord cu pronunţia greacă a vremii.

Un alt argument: Mitropolitul Ghedeon al Moldovei (fost episcop al Huşilor), pe când se afla la Moscova, trimis de Voievodul Gheorghe Ştefan (1653-1658) într-o misiune cu caracter politic la Ţarul Alexei (1645-1676), a participat chiar la sinodul din mai 1656 care a decis asupra chestiunii „Isus/Iisus”.

Existenţa acestor legături istorice duce la ipoteza, în măsura în care, în secolul al XVII-lea, Ortodoxia însemna Ortodoxie greacă (pentru grecii înşişi, pentru ruşii kieveni, pentru ruşii moscoviţi şi, fără îndoială, pentru moldoveni şi valahi), tipăriturile ortodoxe trebuiau, din ce în ce mai mult, să fie conforme cu practicile grecilor contemporani. Aşa sugerează unicul caz documentat, cel din Rusia, scrierea corectă a numelui „I(i)sus” (i.e. urmând ortografia grecească a vremii) a fost unul dintre detaliile supuse atenţiei.

„Atunci când teonimul a început să fie tipărit neabreviat în mod curent de către românii ortodocşi, în secolul al XIX-lea, sub forma „Iisus”, această practică a fost nu numai rezultatul grecizării bisericii şi societăţii din acea vreme, ci şi cel al unei adaptări treptate la o modificare ce fusese făcută în secolul al XVII-lea. Câtă vreme Ortodoxia românească, în comuniune cu celelalte Biserici Ortodoxe, va continua să-şi preţuiască moştenirea (post-)bizantină – în literă, cum s-ar putea spune –, ea va prefera grafia tradiţională „Iisus”, chiar şi atunci când lingvistul va susţine că grafia „Isus” este alegerea naturală în limba română”, se arată în expunerea profesorului.