Scriitoarea Lavinia Betea, călător prin magia Crăciunului de odinioară: „Din seara Ajunului și până în dimineața Crăciunului, era noaptea cea lungă și miraculoasă din an. Cu trei deșteptări”

Ce sentimente nobile ne încearcă cu fiecare Crăciun care vine! Ce senzație de frumos și de lumină. Ce bucurie să pui pe masă tot ce ai mai bun din cele bune și să-i aduni pe toți în jurul bradului. Să asculți colinde cu o tihnă nesfârșită, după ce zile întregi alergătura și goana după cumpărături, prin traficul infernal al Bucureștului de astăzi, te doboară la propriu. Scriitoarea Lavinia Betea a povestit pentru Gândul o frântură de noblețe și de bucurie pură din Crăciunul de altădată. Atunci când ninsorile ridicau troiene, tăiatul porcului era obicei sfânt, iar gospodinele plănuiau cu rigoare ce bucate vor pune pa masa de sărbători. Când bucuriile erau mici, dar sincere, când așteptările transformau o lume săracă într-o adevărată magie a recunoștinței.

„Ca de-o minune povestea Maica, mama mamei mele, despre brăduțul cu nuci și mere «vanelii», «prime » și «bomboni » din pită uscată”

Istoricul Lavinia Betea descrie, cu bucuria copilului de odinioară, din sacul amintirilor de adult, momente din filmul alb – negru al Crăciunului de altădată, din Ținutul Hălmagiului, locul său natal. Atunci când inimile oamenilor, și nu telefoanele, imortalizau cele mai frumoase și speciale momente.

Scriitoarea povestește despre bucuria sărbătorilor, atunci când cadoul pruncului de Crăciun era hăinuța potrivită iernii și creșterii lui, când Crăciunul venea însă pentru tot satul cu bucatele pregătite din porcul tăiat, iar colindelele purtau în ele bucuria tradițiilor fără filtru, trăite autentic, cu bucuria și credința omului care sfințește locul.

Lavinia Betea recunoaște că, dincolo de acest troian al amintirilor – albit de trecerea vremurilor – Crăciunul nu mai este ce-a fost odinioară, așa cum nici iernile lungi și grele nu mai troienesc ca altădată. Dincolo de vremuri sau de vreme, de povești noi sau vechi, rămâne în fiecare dintre noi așteptarea tainică a Moșului Crăciun, un fel de magie cu praf de stele peste toată sărbătoarea Crăciunului.

„Merele mici cu gust de vanilie au fost și sunt « madlena »  băștinașilor din ținut”

Redăm povestea și miracolul Sărbătorii Crăciunului, așa cum a trăit-o și a simțit-o scriitoarea Lavinia Betea, în anii copilăriei, în locul natal.

„Am prins felurite sărbători de Crăciun. Cea dintâi și magică a ținut de pe la vreo doi-trei, până la cinci-șase ani. De când încep, adică, amintirile omului și până la etapa când copilului i se dezghioagă imaginația de gândire. Atunci făptura Moșului Crăciun se descompune în mustăți și barbă de vată, cușma și bunda bunicului întoarse pe dos, inflexiuni din vocea tatei ori a vecinului și cizmele care parcă, parcă le-a tot văzut…

Sărbătoarea acelor ani – puțini dintr-o viață, dar ocupând circa o treime din sacul amintirilor de adult – este Crăciunul tradițional din Ținutul Hălmagiului, locul meu natal. Începuse nu se știe de când. Căci ideea pastorului Luther că ar fi bine să-i apropiem pe creștini de Isus din prima copilărie, inventând sărbătoarea nașterii pruncului sfânt, călătorise drum lung din Saxonia până-n cătunele răsfirate pe culmi înalte și pe văi subțiri din Apuseni.

Ca de-o minune povestea Maica, mama mamei mele, despre brăduțul cu nuci și mere „vanelii”, „prime” și „bomboni” din pită uscată. Ai ei cumpărau de la „șătrari” suluri colorate de hârtie creponată pentru decor și iluzia dulcelui poleit. Dar merele mici cu gust de vanilie au fost și sunt „madlena” băștinașilor din ținut. Cadoul pruncului de Crăciun era hăinuța potrivită iernii și creșterii lui, țesută, împletită sau cusută de mama. Cu tatăl dus în război, nici Crăciunul mamei n-a fost mai darnic.”

„Crăciunul venea însă pentru tot satul cu bucatele pregătite din porcul tăiat”

• „Nevolnic la minte să fi fost, să nu crești porc peste an. Prânzul cu caltaboși, slănină înghețată cu boia, răcituri, sarmale, cârnați era festin memorabil după postul de șase săptămâni. Căci „proaspătă de porc” și „catarigi” (cum le ziceam răciturilor) mâncam o dată pe an. Ca și „haioșul”, foietajul cu osânză din burta porcului, umplut cu gem de prune… Mesenii se ridicau de la masă în beatitudine.

Așa cum mi-o amintesc, din seara Ajunului și până în dimineața Crăciunului, când te duceau la biserică scârțâindu-ți încălțările noi prin omăt, era noaptea cea lungă și miraculoasă din an. Cu trei deșteptări. Prima, a Moșului. Îl așteptam cu speranță, groază și încântare: vine, nu vine…? Îți repetau asta, dubitativ, cu săptămâni înainte. La orice poznă sau neascultare. De altfel, de „ascultarea” aceasta a copilului de părinți și bunici depindea bunăvoința Moșului.

La întâlnirea cu pruncul transfigurat de emoție, prima chestionare a celestului personaj era despre cumințenia lui. Merită ori nu merită „pomul”? Ar spune azi niște experți (de obicei, exclusiv în tema tezei lor doctorale) că „ascultarea” solicitată copilului ar fi pasul greșit către obediență. Sensul corect al acelor practici viza însă socializarea, interiorizarea de către copil a unor reguli de conduită și de relaționare în matricea familiei și a comunității. Să revenim însă la întâlnirea cu Moșul Crăciun.

„Dăruitul se relaxa, extaziindu-se în voie de recompensa primită pentru bună purtare”

• „Uniți, ai casei depuneau mărturie favorabilă – ascultă pruncul, chiar dacă nu prea-prea și nu totdeauna. Iar Moșul, cu promisiunea amânată a sancțiunii pentru la anul („în caz că…”), continua chestionarea. „Dar o rugăciune să spună, știe fatuța sau feciorașul vost?”. Știe, știe, îl îndemnau ai lui să-i iasă Moșului în față („mai cu coraj – că e cam surd și nici bine nu vede”).

Prima rugăciune a copilului era cea către „înger, îngerașul meu”, emisarul trimis de Dumnezeu să-l protejeze și să-i povățuiască spre calea dreaptă. În fine, examenul terminat, Moșul lăsa brăduțul împodobit spre ușurarea pruncului. Lua rămas-bun de la toți că avea cale lungă spre alți copii cuminți. Iar dăruitul se relaxa, extaziindu-se în voie de recompensa primită pentru bună purtare și promisiunea perfecționării lui”, povestește Lavinia Betea. 

„Adormeai apoi fericit până la al doilea miracol – « pruncii cu steaua » „

• „Pomul de Crăciun al generației mele avea și beteală, și globulețe colorate (cel mai frumos, vârful!), și lumânări, și bețișoare care aprinse scoteau scânteiuțe … și „saloane” în staniol colorat. Bomboane industriale de caramel cărora cineva, amintindu-și că brăduțul decora camera de primire din casele bune, le-a zis saloane. Sub pom puneau și cadouri – pijamale, rochițe sau pantalonași și vestuțe „de gata”, intervenții remarcabile în cutumele vestimentare.

Adormeai apoi fericit până la al doilea miracol – „pruncii cu steaua”. O ceată de băieți de gimnaziu, cu cămăși albe și lungi peste hainele groase, cu coifuri, coroane sau cușme întoarse, purtând sceptru, toiag de drum sau halebarde, după rolul fiecăruia din piesa în versuri populare a nașterii lui Isus. „Primiți cu steaua?”, bătea „iapa” în geam, adultul care însoțea minorii în pelerinajul nocturn și le gestiona „premânda”. Preotul satului era și director de casting și regizor al trupei, în casa lui se făceau repetițiile și din curtea lui plecau adolescenții să-și susțină recitalul dramatic și de colinde, casă cu casă, până spre zori.”

„Șederea « dubașilor » la om acasă depindea de dărnicia gazdei sau de prezența unor fete de măritat”

• Satul întreg cu lămpile aprinse-n ferești pulsa noaptea întreagă, în bătaia tobei. La noi în cătun ajungeau, către dimineață, „feciorii cu duba”. Tineri bărbați necăsătoriți care arvuneau minim trei muzicanți – dubaș, acordeonist și taragotist. „Primiți feciorii lui Crăciun cu corinda?”, întreba căpetenia lor. Se rânduiau de o parte și de alta a mesei, rostuită deja cu o bancnotă de sută, cârnaț, colac și sticla cu vinars (cum i se zice, în ținut, pălincii). Cântau în alternanță strofele colindelor, cei din dreapta cu cei de-a stânga mesei, să-i țină glasul căci satul avea atunci peste o sută de case semănate pe dealuri. Șederea „dubașilor” la om acasă depindea de dărnicia gazdei sau de prezența unor fete de măritat sau neveste tinere.

Pe acelea le invitau, pe rând, la joc, căci „prinsul în horă” nu se practica încă la ardeleni. „Iapa” dubașilor aduna cu socoteală tot darul: cu băutura și bucatele petrecea toată comunitatea, iar cu banii plăteau muzicanții să cânte în prima duminică de după Crăciun sau de Anul Nou. Balului aceluia i se spunea „conac”, cu trimitere la casa bună de strânsură a unui grof. Noi aveam cămin cultural prin râvna învățătorului Petru Mager încă din primii ani de după Unire. Liceeni și studenți veniți de la școli ne întâlneam acolo, în vacanțe, să dansăm la baluri. La lumina unei lămpi „petromax”, sub ochii mamelor de fete.

Așa cum se întâmplă de obicei, mai noile tehnologii schimbă și stilul de viață. Prin anii ’70, consătenii mei ascultau, la radio, programe de „colinzi laice” și „tradiții de iarnă.” Copiii dictau liste lungi cu cadouri – „să nu uite Moșul”. S-au înmulțit televizoarele în centrul electrificat de comună și iarna, beculețele din ferești. Frigiderul și congelatorul au anulat esențialitatea porcului de Crăciun. N-au mai umblat „pruncii cu steaua”, nici „feciorii cu duba.” Cu un casetofon organizai discotecă oricând și cu cine pofteai. Nici iarna – cu ger și nămeți de zăpadă – nu mai e ce a fost”, a povestit scriitoarea Lavinia Betea secvențe din Crăciunul de altădată.

Colaj foto: Gândul și poza arhivă Lavinia Betea

RECOMANDAREA AUTORULUI: