DIZGRAȚIAȚII. Condamnați pentru omor, reabilitați prin muzică și poezie: „Se aud pași care vin spre mine, / Aș vrea să am aripi, să zbor în cer unde este mai bine”

Redactor:
Radu Tutulan
DIZGRAȚIAȚII. Condamnați pentru omor, reabilitați prin muzică și poezie: „Se aud pași care vin spre mine, / Aș vrea să am aripi, să zbor în cer unde este mai bine”
Reabilitarea persoanelor care au comis infracțiuni este o problemă în cazul a cel puțin jumătate dintre condamnați. Campania #DIZGRAȚIAȚII vă prezintă poveștile unor tineri închiși la Penitenciarul Tichilești din județul Brăila, care s-au reabilitat prin muzică și poezie.

La penitenciarul de minori și tineri din Tichilești, județul Brăila, reabilitarea se face prin muzică, teatru, pictură și literatură. Adolescenții, mulți dintre ei care au abandonat școala, sau care nici măcar nu au fost înscriși la vreo formă de învățământ, descoperă astfel că au înclinații la pictură, la dans și chiar la a scrie poezii.

Traian Zamfir, un tânăr de 20 de ani, a fost condamnat la șapte ani și jumătate de închisoare pentru o crimă comise la 17 ani. Abandonase școala de aproape 5 ani, consumase foarte mult alcool în acea zi și într-un moment de furie, în care și-a amintit cât de tare era bătut de bunica lui când era mic, și-a revărsat pe ea toată furia și frustrările.

„A fost rău ce am făcut, a fost un păcat, nu știam exact ce fac, fiind copil ce imagine avea atunci?! Sper să mă înțeleagă, știu că nu o să mă înțeleagă toți, dar sper să îmi dea o șansă să mă reintegrez printre ei. Visam să ajung să fiu șofer, să ajung…multe visuri. Și când am ajuns aici toate s-au dus așa, de-odată. Mă întrebam singur, oare este adevărat ce am făcut?”, spune Traian, în timp ce stă pe scaunul din atelierul de arte al penitenciarului Tichilești, care, probabil, i-a schimbat destinul.

În această sală a intrat, pentru prima dată, în urmă cu aproape doi ani, la un curs de literatură. Chiar dacă se chinuia să citească, nu știa ce este genul epic, iar singurele cărți parcurse până la 18 ani au fost manualele din școala generală, Traian a descoperit că îi este foarte ușor să scrie în versuri. Sub îndemnul directorului școlii speciale din penitenciarul Tichilești, Traian s-a reîinscris în clasa a șaptea. Îndrumat de gândurile care îl măcinau, a compus prima lui poezie, prin care a descris viața din spatele gratiilor și visurile care încă le mai are.

Impresionați de profunzimea versurilor, educatorii din penitenciar au decis să înscrie această poezie la un concurs școlar de artă epică, alături de alte câteva sute de compoziții ale elevilor de gimnaziu și liceu din județul Brăila. Și membrii juriului au fost uluiți de poezia compusă de tânărul care abandonase de mai bine de șapte ani școala, astfel încât i-au acordat premiul întâi.

„Cheile se aud iarăși pe hol / Deschid ușile ce au precis un rol. Deschid ușile și le închid la loc / Și îți reamintesc că tu rămâi pe loc. Se aud pași, e un supraveghetor, / Aș vrea să am aripi, putere ca să zbor. Se aud pași care vin spre mine, / Aș vrea să am aripi, să zbor în cer unde este mai bine. Sunetul lacătului de pe ușa mea / E sunetul care descuie încuietoarea. Un ticăit ascuns în sufletul meu / Un ticăit strident devenit mult prea greu. Dar ziua în care liber voi zbura / Va fi ziua când mă voi elibera. Voi reînvăța ușor să zbor / Detenția va fi coșmarul care piere”, recită Traian poezia care i-a adus marele premiu la concursul școlar județean de artă epică din 2016.

Abia după ce a ajuns în spatele gratiilor a realizat cât de greșit era drumul pe care a mers până atunci. Acum, spune că s-a schimbat, că își asumă greșelile, dar prin ceea ce a învățat în spatele gratiilor speră ca și societatea să îl perceapă ca pe un om care s-a îndreptat, nu ca pe un om violent.

„Este foarte rău pentru oricine să ajungă aici. Nu mai ai familie aproape, nu mai ai nimic, iar de sărbători este foarte urât, nu ai cu cine să stai la masă, nu ai… încercăm să ne reabilităm și să ne învățăm o lecție, dar pentru mulți este foarte rău că ajung și multe visuri se strică la copii când ajung aici. Foarte multe drumuri se spulberă, foarte multe drumuri… Iar mulți când ajung aici se întrebă ce rost mai are, că deja ajunși aici nu mai pot să facă nimic. Dar nu este adevărat. Poți să încerci să te reabilitezi în penitenciar și poți să o iei pe alt drum în viață. Cum ar fi un ban, îl mototolești și când îl desfaci tot la fel este. Trebuie să ne obișnuim că am făcut o prostie și nu trebuia să o facem”, spune tânărul de 20 de ani.

Chiar dacă a descoperit că are talent la a scrie poezii, după eliberare visează să lucreze ca mecanic auto și să își întemeieze o familie.

„Societatea întotdeauna are o problemă vizavi de ei, de comportamentele lor, de faptele lor, dar, prin activitățile pe care le facem noi extra-unitare, adică în afara unității, eu am lucrat cu o categorie de copii care au fapte foarte urâte și foarte grele. Cu toate acestea, în momentul în care m-am dus în societate și am expus calitățile acestor copii, deja percepția a fost alta. Pentru că faptele lor la vârsta aceasta, în general, sunt inconștiente. Nu că ar fi o scuză, dar fiecăruia dintre noi ni se poate întâmpla acest lucru. Să știți că au fost copii aici, să vă dau un exemplu, un copil care a creat o crimă foarte urâtă. Dar dacă citești dosarul, acel copil a fost traumatizat de tatăl lui. Acest copil este foarte liniștit, am reușit de la el să scot niște lucruri nemaipomenite, neașteptate și de câte ori stau de vorbă cu el, sincer, îi pare rău că a făcut lucrul acela. Dar, societatea, când va ieși afară, s-ar putea să îl condamne. Și nu cred că este de condamnat”, spune Camelia Roxana Apostu, ofițer educator la Centrul de detenție minori și tineri Tichilești.

În atelierul de arte al Penitenciarului Tichilești sunt și foarte mule tablouri și bibelouri lucrate manual de tinerii aflați în detenție. Unii dintre aceștia au pus mâna pentru prima dată pe o pensulă în momentul în care au fost încarcerați, iar la finalul perioadei de detenție vânduseră deja mai multe tablouri pictate de ei. Niciunul dintre tinerii care au reușit să dobândească astfel de abilități nu au recidivat și nu au mai comis infracțiuni pentru a-și asigura cele necesare unui trai decent.

„Mulți dintre ei provin din medii cu familii dezmembrate, sau din cămine. Le spun: ‘Dacă voi ați suferit o traumă, nu încercați să o repetați asupra viitorului dumneavoastră ca părinte!’. Noi, cadrele, facem orice e posibil ca să putem să îi ajutăm, dar și societatea, afară, după ce se eliberează, ar trebui să îi sprijine mult mai mult. Adică, niște centre sau niște servicii care să preia acest copil și să îl urmărească după ce el s-a eliberat. Să îl sprijine, pentru că sunt unii care chiar nu au unde să se ducă, nu au unde să locuiască, căminul nu întotdeauna este o formă de a-l primi, pentru că el a plecat de acolo și știe ce traume a trăit și prin ce a trecut și poate chiar ăla a fost mediul care l-a determinat să facă această faptă”, mai spune ofițerul educator, Camelia Roxana Apostu.

Într-o altă încăpere a penitenciarului, la etajul 1, este biblioteca. Iar lângă rafturile cu cele câteva mii de cărți se află un sistem de tobe și o chitară. Memet Taner și Seper Gesur, doi veri în vârstă de 19 și 20 de ani, își amintesc cum cântau în urmă cu un an la nunți și la diverse evenimente

Cei doi, alături de un alt tânăr de 20 de ani, făceau parte dintr-o formație de muzică ușoară. Cu toții cântau de mici, și chiar plănuiau să să dobândească studii muzicale superioare. Dar, la unul dintre evenimentele la care au participat, au întâlnit o tânără care avea să le schimbe total destinul.

„Am făcut școala de muzică la clarinet, am cântat. Am făcut și pian. Am cântat la nunți, la evenimente, cânt de când eram copil, aveam 8-9 ani. La un eveniment am fost cu o fată, care și ea a vrut, nu am forțat-o. A fost cu noi și ne-a cerut o sumă de bani. I-am dat suma aceea, apoi, după ceva timp ne-a zis >. I-am dat 25 de milioane eu, 25 de milioane el și 25 de milioane încă un băiat. În total, 75 de milioane. Pe urmă ne-a cerut în continuare, iar noi nu am mai vrut să îi dăm. S-a dus la poliție, a depus plângere, iar după 6 ani de zile, am ajuns aici. Fapta era făcută la minorat, aveam 14-15 ani”, povestește Seper, în timp ce stă în spatele tobelor și ține în mâna dreaptă cele două bețe.

După un proces maraton, care a durat mai bine de șase ani, trei dintre cei patru membri ai formației au fost condamnați la câte doi ani de închisoare, fiind acuzați de viol. Spun că și-au învățat lecția și, odată ce vor fi eliberați, se vor întoarce la muzică și se vor feri de orice faptă care le poate pune libertatea în pericol.

Tocmai pentru a-i încuraja să continue să cânte și să-și dezvolte talentul muzical, reprezentanții centrului de detenție Tichileăti le permit aproape în fiecare zi să vină să repete la instrumentele muzicale, sau chiar să își aducă de acasă alte instrumente.

„Indiferent de infracțiunea comisă de ei, rolul nostru este să îi ajutăm să revină în societate, să se reintegreze. De aceea, așa cum am văzut că în alte state a dat rezultate, încercăm să le punem la dispoziție tot ceea ce le oferă perspective pentru o viață cinstită. Organizăm cursuri de calificare, cursuri de utilizare a computerului și internetului, ore de artă plastică, de literatură, de muzică. Cei obișnuiți cu munca câmpului, cum s-ar zice, pot merge să facă practică la o fermă din apropierea penitenciarului. Iar în momentul în care identificăm o înclinație a unui tânăr într-o anumită direcție, îl sprijinim să se dezvolte în acel sens”, declară comisarul șef Stelian Nicușor, directorul Centrului de Detenție Tichilești.

România are, însă, în continuare o mare problemă în ceea ce privește reintegrarea socială a deținuților. Mai bine de jumătate dintre persoanele care comit o infracțiune, după eliberare ajung să recidiveze. Iar situația este similară și în cazul acestor centre de detenție pentru minori și tineri. În prezent, nu există nicio organizație și nicio instituție capabilă să preia tinerii eliberați din detenție și să îi sprijine eficient în vederea continuării studiilor, angajării și asigurării unui trai decent. Astfel, după ce sunt puși în libertate, adolescenții și tinerii se întorc, de cele mai multe ori, într-un mediu viciat. Lipsiți de resurse financiare și încurajați chiar de propria familie, ajung să comită o nouă infracțiune, ceea ce, practic, le compromite aproape orice șansă de reabilitare.

Inchide