Problema pe care România nu reușește să o rezolve de 27 e ani încoace. APADOR-CH: „Deținuții nu produc bani, nu produc voturi, nu au fost interesanți pentru decidenții politici”

Redactor:
Radu Tutulan
Aproape toate centrele de arest preventiv sunt ''niște hrube subterane, inumane, cu geamuri mici, fără lumină naturală" spune președintele APADOR - CH, care precizează că toate propunerile aflate în discuție ar trebui să fie puse cap la cap pentru a se găsi o soluție reală pentru deținuți.

„Hotărârea pilot a CEDO, prin care se cere României să vină cu un proiect concret de îmbunătățire a condițiilor de detenție, are în vedere și centrele de reținere și arestare preventivă din subordinea Inspectoratului General de Poliție. Acestea sunt, de cele mai multe ori, inumane. Majoritatea sunt la subsolurile clădirilor, au niște geamlâcuri cât are o baie de obișnuită, nu ai nici ventilație naturală, nici lumină naturală. Hrana este la fel de proastă ca cele din penitenciare. Iar pe partea de aresturi nu prea am auzit nici comunicare publică, informații publice”, a declarat, în cadrul unui interviu acordat MEDIAFAX, Maria Nicoleta Andreescu, președintele Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (APADOR – CH).

Andreescu critică lipsa informațiilor publice cu privire la aceste centre de arest preventiv, rămase neschimbate din timpul regimului comunist. Iar lipsa investițiilor o pune pe seama dezinteresului manifestat de politicieni față de deținuți, care nu puteau produce nici bani, nici voturi.

„Informațiile despre persoanele private de libertate din Centrele de Arestare Preventivă sunt zero. Abia în toamna anului trecut, s-a comunicat public, oficial, că sunt în jur de 1.000 de oameni în aresturile Poliției. Transparența este o premisă a rezolvării eficiente și pe termen lung a problemelor pe care le avem, în general. Au existat nenumărate condamnări împotriva României și numeroase rapoarte, nu numai ale noastre, că strigăm din 1990 că e inuman ce se întâmplă în penitenciare, ci și ale Comitetului pentru Prevenirea Torturii. Sunt acolo aceste informații, decidenții ar fi trebuit să ia măsuri. Nu a existat voință politică. Deținuții sunt, cu aproximație, 30.000, în toată țara. Nu produc bani, nu produc voturi, nu au fost interesanți pentru decidenții politici”, explică președintele APADOR – CH.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis, în luna aprilie, să oblige statul Român să vină cu un plan concret de măsuri, până la finalul acestui an, prin care să remedieze deficiențele din penitenciare și din centrele de detenție, pentru a creea astfel condiții umane de trai pentru persoanele lipsite de libertate.

„Curtea nu a spus să construim 5.000 de penitenciare sau să relaxăm legislația penală, a zis să avem în vedere măsuri de mai multe feluri, să le gândim și să venim cu un plan. În spațiul public tocmai asta lipsește, discuția despre un plan menit să pună laolaltă analize și inițiative care să integreze toate demersurile. Atâta vreme cât există tot felul de propuneri legislative în Parlament care modifică situația de la o zi la alta, tu nu poți să estimezi unde te vei situa peste 9 luni”, spune Nicoleta Andreescu.

Iar propunerea de grațiere colectivă a anumitor fapte, indiferent că e vorba de infracțiuni ușoare, fără violență sau aplicabilă un persoane vârstnice, nu va rezolva problema supraaglomerării penitenciarelor, spune președintele APADOR. Din contră, ar putea scădea nivelul de siguranță publică, iar în câteva luni majoritatea celor grațiați vor recidiva.

„Măsura grațierii nu ajută la rezolvarea problemelor privind condițiile de detenție. Pe termen foarte scurt poate reduce supraaglomerarea, dar doar pe termen foarte scurt. Instituția grațierii există, se practică, dar, pe termen lung nu dă rezultate. S-a practicat, de exemplu, în Franța, pentru o lungă perioadă de timp. De regulă, de ziua Franței, regele mai dădea o grațiere colectivă, iar în 6 luni nivelul de supra-aglomerare revenea la cel de la momentul grațierii. Observând acest lucru, președintele a decis să nu mai aprobe grațieri colective, ci numai grațiere individiuală. Oricine își poate imagina că, într-o anumită formă a legii, beneficiar va fi o persoană publică, pentru că atenția este către persoanele publice, dar dacă vedem ce înseamnă să introduci în contingentul beneficiarilor legii grațierii persoanele care au comis fapte fără violență, are logică. Orice măsură de amnistiere sau grațiere trebuie să excludă pe acele persoane care, odată eliberate ar putea să fie un pericol pentru siguranța cetățeanului și e clar că te uiți la modul în care persoana a acționat când a comis infracțiunea, dacă este violent, dacă este recidivist, și așa mai departe”, a explicat președintele APADOR – CH.

Nicoleta Andreescu propune stoparea tuturor proiectelor legislative care au ca temă, în acest moment, grațierea, reducerea pedepselor sau schimbarea modului de executare a pedepselor și formarea unui grup de lucru la nivelul Ministerului Justiției, care să pună laolaltă toate aceste propuneri, să analizeze ce e bun și ce nu pentru statul român și pentru cetățeni.

„Există un proiect inițiat de PNL, acela cu executarea doar în weekend, la domiciliu. Din punctul meu de vedere, proiectele astea ar trebui oprite pentru o perioadă, puse cap la cap pentru a vedea ce e bun, ce ar trebui pus în ele, ce este realizabil în ele. Există deja câteva documente care au gândit acești pași, realizate la Ministerul Justiției. Este un plan de măsuri din 2016, care, pe lângă construcția de penitenciare, are în vedere și măsuri pentru îmbunătățirea activității instituțiilor de reinserție socială, cu accent pe munca deținușilor. De asta zic că trebuie o viziune de ansamblu care să îi reunească pe toți cei relevanți la un loc. Există documente, există muncă deja făcută și nu are rost să scriem și să facem din nou alte planuri de măsuri. Dar, s-ar putea ca în lipsa transparenței acestui plan, să nu existe sprijin politic pentru implementarea lui în continuare, să nu înțeleagă publicul de ce este nevoie să construim”, susține Andreescu.

În anul 2011 s-a pus în discuție varianta construirii unui penitenciar privat, în apropiere de Ploiești, prin care statul român să evite primirea de noi sancțiuni de la forurile europene pentru condițiile inumane de detenție. Directorul de atunci al Administrației Naționale a Pennitenciarelor (ANP), Ioan Băla, declara că planurile de construcție a închisorii au fost realizate, iar costurile de proiectare ar fi fost suportate de Ambasada Olandei, printr-un program dezvoltat în acest sens.

Construcția primului penitenciar privat din țara noastră ar fi trebuit să înceapă înainte de anul 2012, în comuna prahoveană Berceni, pe un teren aparținând unei foste unități militare și cedat ANP.

„Cei din aceste penitenciare vor avea condiții civilizate de trai, iar statul nu va mai fi pus în situația de a fi condamnat pentru condițiile pe care le asigură celor închiși”, spunea atunci Ioan Băla.

Dar proiectul a fost abandonat fără ca reprezentanții ANP sau ai Guvernului să mai ofere vreo explicație. Astfel, penitenciarul Giurgiu a rămas ultima închisoare construită în România. Lucrările au început în anul 1994, iar șase ani mai târziu locul de detenție a fost dat în folosință.

Pe lângă problema condițiilor de detenție, însă, mai este și problema modului în care penitenciarele îi reabilitează, efectiv, pe deținuți. Programele menite să îi ajute pe cei aflați în detenție să se reintegreze social după eliberare, sunt aproape inexistente.

„La noi, există încă perspectiva pregătirii pentru liberare cu puțin timp înainte de liberare, pe când paradigma ar trebui să fie invers, eu ar trebui să pregătesc omul pentru liberare din momentul în care l-am primit. Cursurile gratuite de calificare de care pot beneficia deținuții le pot face doar dacă mai au 12 luni până la liberare. Majoritatea deținuților sunt necalificați. Nu se uită nimeni la o diplomă de la AJOFM, luată acum 6 luni, dacă tu nu știi să faci nimic. Trebuie să dovedești un pic de experiență, iar când ți se dă un test ca meseriaș, trebuie să faci ce scrie acolo. Ar trebui lucrat pe partea de reintegrare încă de la început”, explică președintele Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România.

Nicoleta Andreescu spune că șanse reale de reintegrare există doar pentru cei care la ieșire au parte de sprijinul familiei sau al prietenilor. Sprijin care, în Norvegia, de exemplu, este asigurat de organizații nonguvernamentale (ONG-uri), care primesc fonduri de la stat pentru această activitate.

„Statul norvegian, de exemplu, finanțează ONG-uri, multe dintre ele care au ca angajați foști deținuți, pentru a-i ajuta pe cei care ies din penitenciar să depășească prima perioadă, care este cea mai grea. Scopul activităților de reintegrare este să reducă și agresivitatea, de fapt, să reducă șansele de replicare, de repetare a comportamentului infracțional. Dacă vrei să ajungi în sfere mai înalte, întâi trebuie ca omul să nu moară de foame, să lucrezi la reducerea agresivității și apoi la implicarea în activități, fie că sunt remunerate, sau muncă, sau alte tipuri de activități care să ajute la reintegrarea socială. Obligația ANP se termină odată cu ieșirea pe poarta penitenciarului, când omul are la el actul de identitate și, în măsura în care nu își permite să își asigure cheltuielile de transport către domiciliu, suma de bani care să îi asigure biletul de transport până la domiciliu. Aici se termină munca ANP. De aici ar trebui să existe sprijinul, pe lângă familie, al unor servicii sociale și așa mai departe…sau ONG-uri, care în Norvegia au mare succes, dar sunt finanțate de stat. Deci, statul plătește aceste organizații pentru că este în beneficiul tuturor să favorizeze reintegrarea socială, pentru că scazi recidiva, crește siguranța cetățeanului. În Norvegia, statul finanțează! În România, statul nu finanțează ONG-uri pentru reintegrare socială”, mai spune Nicoleta Andreescu.

În anul 2016, România a avut de plătit nu mai puțin de 1,6 milioane euro în urma proceselor pierdute la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Deținuții au reclamat în toate cazurile lipsa spațiilor, a igienei, lipsa apei calde și prezența șobolanilor în celule. Ca urmare a creșterii numărului proceselor intentate de persoanele care au fost încarcerate în penitenciarele românești, CEDO a decis să ofere un răgaz de 6 luni statului pentru a veni cu un plan de măsuri de îmbunătățire a condițiilor de detenție.

„Curtea a lăsat la latitudinea statului, care este subiect de supervizare pentru Comitetul de Miniștri (al Consiliului Europei – n.r.), să ia măsuri practice pe care le consideră necesare pentru acest scop, specificând că acolo unde Statul nu poate să garanteze că fiecare deținut este închis în condiții compatibile cu Articolul 3 al Convenției, este încurajat să ia măsuri de a reduce populația închisorii”, se arată în decizia CEDO din luna aprilie.

România nu este prima țară împotriva căreia Consiliul pronunță o astfel de decizie pilot. În cazul Italiei, de exemplu, decizia pilot „Torreggiani” a fost pronunțată în ianuarie 2013. CEDO a stabilit atunci că supraaglomerarea și condițiile din penitenciarele italiene reprezintă o problemă „endemică și structurală incompatibilă cu Convenția Europeană pentru Drepturile Omului”. În urma hotărârii, statul italian a plătit 8 euro pentru fiecare zi de detenție tuturor persoanelor aflate în curs de executare a pedepsei, dar și retroactiv. S-a ajuns la suma de 78 de milioane de euro pe an.

Inchide