GÂNDUL MEU. De ce la ziua noastră trebuie să-i invităm și pe Laszlo, Hans, Hamid, Moses și Vasilis

Să ne aducem aminte:
 
Ne-am luat sarmalele de la turci. Dar am dat jos șalvarii lor ca să ne îmbrăcăm cu pantaloni franțuzești veniți din Germania.
 
Am învățat să scriem de la bulgari -€“ da, primele documente în română erau în alfabetul chirilic. Limba noastră e latină, însă avem pentru termenul a€œdragoste” și-un cuvânt slav, și-unul italian.
 
Suntem de acord că ne tragem de la Roma, însă am învățat să facem plăcintă dobrogeană de la tătari. Tăiem bilete de intrare la castelele teutonilor veniți pe la 1200 în Transilvania, dar îi și admirăm îndeajuns încât să-i folosim că reper pentru treabă de calitate
 
Știm să petrecem de la sindrofie, cuvânt grecesc -“ și tare mi-e teamă că ocupația asta a venit cu fanarioții pe-aici și nu mai pleacă, că tare ne mai place!
 
Muzică populară? Ascultați întâi meterhaneaua otomană de secol 17 și mai discutăm un pic după. Miorița? Există o versiune și în Serbia. Da, dar nu există în Serbia un Vlaicu. Și nici un Turcia un Tristán Tzara, întemeietor de școală artistică la Paris în anii 30, dar și evreu din Moldovaa€¦
 
Suntem mândri să fim români, însă oare realizăm că în același timp suntem mândri și de alte neamuri? De cei cu care am trăit, de la care am învățat?
 
De-asta mă bucur să vă aduc aminte că azi nu ne sărbătorim doar pe noi. Ci și pe toți cei care ne-au făcut așa cum suntem.
 
La mulți ani deci legendei românilor și dacilor, turcilor și tătarilor, nemților și maghiarilor, evreilor și italienilor, grecilor și bulgarilor și sârbilor…!
 
La mulți ani tuturor celor care ne-au dat câte un bob din sacul plin al sufletului nostru!
 
Pentru că a fi român nu înseamnă să fii o insulă, ci o picătură de apă într-un ocean de destine naționale. Românul e o sumă, nu doar un semn de exclamare…
 
La mulți ani, dragii mei, și nu uitați că petrecerea e cu atât mai veselă cu cât ne bucurăm împreună cu alții!