Negocieri prin lupte. SUA și Iran joacă pe contre, răbdarea lui Trump este pusă, din nou, la încercare

Răbdarea lui Trump pare a fi pusă la încercare de Teheran. Iranul și Statele Unite trec printr-un ciclu de momente de luptă și de calm. De fiecare dată când una dintre părți trage, analiștii declară negocierile închise. Greșesc, susține Emily Harding într-o analiză publicată de Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS). Pentru ambele părți, lupta este cea mai eficientă modalitate de a-și promova interesele. „Paradoxal, este probabil și cea mai rapidă cale către pace”, afirmă autoarea analizei.

Carl von Clausewitz a susținut celebrul argument conform căruia războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace.

• Violența și diplomația nu sunt opuse, ci instrumente care trebuie folosite pentru atingerea acelorași obiective.
• Când Iranul trage asupra unui petrolier, iar Statele Unite atacă instalațiile portuare iraniene.
• Iranul lansează rachete asupra vecinilor din Golf, precum Kuweit și Qatar.
• Este un fel de schimb politic prin intermediul violenței.

„Părțile nu opresc negocierile, ci le continuă”, continuă Emily Harding.

Abordare lentă și fragilă

Discuțiile reciproce sunt o modalitate contraintuitivă de a negocia.

„Diplomații petrec săptămâni, chiar luni, încercând să convingă părțile să se înțeleagă asupra unui armistițiu.  Se pleacă de la ideea că o pauză a luptelor va oferi părților spațiul și timpul necesar pentru a negocia un sfârșit permanent al conflictului.

În realitate, lunile sunt consumate de discuții despre precondiții și negocieri privind negocierile. Într-un exemplu infam, părțile implicate în războiul din Vietnam au petrecut 10 săptămâni certându-se cu privire la forma mesei de negocieri pentru discuțiile de la Paris.

Dacă negocierile se blochează și cineva trage, procesul începe din nou cu pași mici și plictisitori către un armistițiu. Această abordare este lentă și destul de fragilă din punct de vedere structural.

În multe cazuri, ambele părți au puține motive pentru un armistițiu. Partea cu impuls pe câmpul de luptă abia dacă vrea să-l irosească. Partea care pierde vrea adesea să continue lupta pentru a obține o poziție de forță evazivă de la care să negocieze”, explică autoarea analizei.

Atunci când politica este continuată prin război și conversație

Dacă, în mod miraculos, se ajunge la un armistițiu, cei care influențează conflictul dețin brusc toată puterea.

Un actor necinstit care încearcă să submineze negocierile, intervenția unei terțe părți sau o comunicare greșită sau o greșeală pot duce la reluarea luptelor. Dacă construiești negocierile pe o bază instabilă de violență abia ținută sub control, atragi perturbări și probleme.

„Alternativa o reprezintă discuțiile reciproce. Este ceea ce vedem între Statele Unite și Iran. Politica este continuată prin ambele mijloace simultan – război și conversație.

• SUA și Iran comunică prin violență, dar și prin diplomație.
• Violența demonstrează voință politică, nemulțumire și poziționare pentru concesii suplimentare.
• Discuțiile caută un teren acceptabil pentru a pune capăt – un sfârșit real – luptelor.

Iranul și SUA joacă pe contre din motive pragmatice. Președintele Trump a declarat că ostilitatea iraniană față de transportul maritim va fi întâmpinată cu o forță copleșitoare”, amintește autoarea analizei.

Iranul vrea să arate că timpul este de partea sa

Trump a semnalat hotărârea SUA și o putere militară copleșitoare. Trump încearcă să forțeze Iranul să se încline, prin concesii, în fața unei puteri de foc superioare.

„Iranul, pe de altă parte, vrea să reamintească lumii că poate închide Strâmtoarea Hormuz oricând dorește și să semnaleze că timpul este de partea sa.

• Vrea să folosească această pârghie pentru a obține cele mai favorabile condiții posibile.
• În plus, Iranul are reputația de a fi un partener de negociere excepțional de dificil.

Are răbdarea de a aștepta mai mult decât omologii săi. Are puterea internă de a ignora suferința poporului său și un istoric de câștigare a negocierilor.

Astfel, pentru ambele părți, schimbul de focuri comunică, cu forță, interesele lor politice, chiar și în timp ce discuțiile sunt în desfășurare”, continuă Emily Harding.

Distrugătorul de lumi

Totuși, există și riscuri legate de această abordare. Evident, violența este mult mai rea decât pacea pentru populația afectată. În acest caz, numărul victimelor este relativ mic, dar prea multe victime au fost din rândul civililor.

În plus, economia globală suferă de incertitudine din cauza fiecărui val de violență. Războiul poate transmite un mesaj puternic, dar – pentru oameni – este un distrugător de lumi.

„Teheranul ar putea supraestima răbdarea Washingtonului și ar putea provoca, fără intenție, un răspuns american cu adevărat dureros.

Trump și membri cheie ai administrației sale și-au exprimat în repetate rânduri disponibilitatea de a ataca ținte adiacente militar, care ar afecta populația locală, cum ar fi poduri și ținte legate de petrol.

Ar putea fi atacată inclusiv Insula Kharg, ceea ce ar putea pune în pericol orice speranță de redresare economică în anii următori.

• Statele Unite ar putea subestima rezistența Iranului la atacuri continue.
• entru regimul iranian, cel puțin percepția că a câștigat este esențială pentru supraviețuire.
• Nu-i pasă prea mult dacă economia globală suferă.
• La urma urmei, datorită unui regim de sancțiuni cuprinzător, care durează de decenii, Iranul este oricum în mare parte izolat de sistemul financiar global.

Iranul ar putea foarte bine să aștepte mai mult decât Statele Unite, nerăbdător să vadă cum investește bani și muniții în acest conflict. Prietenii lor de la Moscova și Beijing sunt, de asemenea, bucuroși să vadă acest lucru”, punctează Harding.

„Ambele părți consideră că violența este un instrument legitim”

Analiștii menționează și un alt risc: luptele ar putea escalada. Această posibilitate este, de obicei, mult exagerată.

„Da, fiecare parte ar putea escalada într-un scenariu de discuții și luptă. Dar această dinamică este mai puțin probabilă decât atunci când luptele erau intense și nu existau negocieri în desfășurare.

• Așa cum există stimulente pentru a lupta, există și stimulente pentru a limita luptele.
• Negocierile ar trebui să continue cu o hotărâre încăpățânată, imune la perturbări.
• SUA și Iran vor căuta avantaje atât la masa negocierilor, cât și în afara acestora.

Ambele părți consideră că violența este un instrument legitim. Cea mai rapidă modalitate de a obține o pace reală pentru popoarele din Golf și o normalitate economică relativă pentru lume este de a continua discuțiile, indiferent de situație”, încheie autoarea analizei.

Emily Harding este directoarea Programului de Informații, Securitate Națională și Tehnologie și vicepreședinta Departamentului de Apărare și Securitate din cadrul Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale din Washington.