Primăvara Arabă, în viziunea experților. „Trăim un proces revoluționar care va dura cel puțin zece ani”
Egiptul, Tunisia și Libia, trei țări emblematice ale Primăverii Arabe, sunt afectate de tulburări, dar procesul care le-a permis să pună capăt regimurilor autoritare este ireversibil, deși ar putea să fie lung și haotic, apreciază experții, citați de AFP.
„Trăim un proces revoluționar care va dura cel puțin zece ani”, anticipează Karim Emile Bitar, specialist în lumea arabă la Institutul de Relații Internaționale și Strategice (IRIS).
„Și cine spune proces revoluționar spune revoluție, contrarevoluție, tentativă de recuperare a revoluției și este exact ce se întâmplă”, explică el.
În Egipt mai întâi, unde armata l-a demis pe președintele ales democratic Mohamed Morsi acuzat că a confiscat puterea în favoarea Fraților Musulmani; în Tunisia, unde asasinate politice au declanșat manifestații adeseori violente împotriva Guvernului condus de partidul islamist Ennahda; în Libia, unde mii de manifestanți și-au strigat furia pe străzi, sâmbătă, împotriva partidelor politice și islamiste, acuzate că sunt responsabile de instabilitatea țării.
„Există între aceste trei țări aparente similitudini”, constată Denis Bauchard, cercetător la Institutul francez de relații internaționale (IFRI), care evidențiază în special „confruntările dintre tabăra modernistă și cea islamo-conservatoare dar și apariția unor nostalgici după fostele regimuri, fie că sunt susținători ai lui Kadhafi care nu au depus armele, ai lui Ben Ali sau Mubarak”.
Dar, subliniază el, „în cele trei cazuri suntem într-un proces evolutiv cu contexte foarte diferite”.
Asupra acestor diferențe insistă și Jean-Yves Moisseron, cercetător la Institutul de cercetare și dezvoltare (IRD) și redactor-șef la revista Maghreb-Machrek.
„Tunisia este o țară mică și cu o clasă de mijoc puternică ce are aspirații foarte ancorate, o societate civilă deosebit de activă și referințe ideologice relativ clare asupra statului laic, egalitar”, în timp ce „Egiptul este structurat de cele două forțe politice ale sale: Frații Musulmani și armata, care uneori colaborează, alteori se opun și fac ordinea și dezordinea politică” în țară.
Potrivit lui, „protagoniștii egipteni nu au profitat de șansa istorică pe care o aveau în 2011 de a se structura autonom”, ceea ce face ca în prezent „condițiile istorice ale unei tranziții democratice în Egipt să fie departe de a fi obținute”.
Totuși, a declarat el, aceste trei țări au intrat într-o „nouă eră în 2011”. „Vechea ordine s-a destrămat. Ea nu va renaște din cenușă”, declară Karim Emile Bitar.
În opinia lui Denis Bauchard, dacă în Egipt „totul este de făcut sau mai degrabă de refăcut”, Tunisia rămâne „cu siguranță țara care are cele mai multe atuuri în lumea arabă pentru a deveni un stat democratic” în pofida prezenței „unor elemente radicale, salafiste, care fac totul pentru a perturba procesul”.
Paradoxal, apreciază chiar Moisseron, „ceea ce se întâmplă în Egipt poate fi stabilizator pentru Tunisia, deoarece împinge Ennahda să accepte pe deplin regulile jocului democratic”.
În opinia acestor experți, Libia este un caz aparte, dominat de o organizare tribală a societății și unde singura forță a Guvernului în fața milițiilor înarmate vine din banii obținuți din petrol.
Totuși, apreciază Antoine Basbous, directorul Observatorului țărilor arabe la Paris, chiar în această țară aflată în plin haos, „manifestațiile care au loc în acest moment exprimă saturația” în fața preluării controlului de către „islamiștii care au pus pe picioare miliții ce desfac ceea ce decid aleșii poporului”.
În opinia acestui politolog, după „tsunami arab” din 2011, „replica la care asistăm nu va fi ultima, având ca motor aceiași tineri care revin prin aceiași vectori – Internet, Facebook, Twitter etc – și cu susținerea unei părți a opiniei publice ostile islamiștilor”.
„Poporul în prezent are un cuvânt de spus”, afirmă și Karim Emile Bitar. „Chiar dacă au fost confiscări ale revoluției, rămâne totuși un spirit de libertate”, vrea el să creadă.