Radu Gologan, la Interviurile Gândul: „Uitați-vă la premier, și-a pus în CV toate cursurile la care s-a dus într-un weekend și a venit cu diplomă. Asta înseamnă școală?”

Care dintre sistemele de educație ale lumii este cel mai bun? Antrenorul olimpicilor la matematică, Radu Gologan spune că, deși românii privesc spre modelul finlandez, acesta nu este cel mai bun exemplu. „După mine sunt două exemple bune: sistemul american și cel german. Primul reușește să-i dea competențe minimale omului de pe stradă, și cel german reușește în permanență să refacă orice. Respectiv, dacă un copil la 15 ani nu are chef de școală și merge la școala profesională, și la un moment dat descoperă că e bun și vrea să învețe, se poate întoarce”, afirmă profesorul Gologan.

Îi pregătește școala pe elevi pentru viață? „Nu, categoric nu”, răspunde Radu Gologan, care consideră că materiile ar trebui să fie mult mai aplicate. „Duceți-vă într-un liceu bun și filmați cu camera ascunsă și veți vedea că jumătate din copii stau cu telefonul și fac tot felul de chestii pe internet, își trimit sms-uri, își verifică profesorul. N-ar trebui să includem asta în școală? Școala e o prelungire a jocului – are dreptate domnul Marcu s- multă vreme n-am fost de acord cu el”, mai spune profesorul.

În interviul pentru gândul, Radu Gologan vorbește despre miniștrii Educației, dar și despre multele schimbări ale legii educației care au avut loc după 1989. „O lege a educației ar trebui să dureze cel puțin 10 ani”, spune acesta.

CITIȚI MAI JOS INTERVIUL INTEGRAL ACORDAT GÂNDUL:

Domnule profesor Radu Gologan, suntem la 25 de ani de la Revoluție. Am trecut prin multe multe schimbări în toți acești ani. Cum ați caracteriza societatea românească la 25 de ani de la Revoluție?

Evident că schimbarea a fost majoră. Și a fost o schimbare pe care nimeni nu o preconiza atunci. Și chiar generația mea care ajunsese la vârsta de mijloc a vieții nu mai spera în schimbare.

Câți ani aveați la Revoluție?

Am împlinit 40 de ani imediat după aceea. Eram încă tânăr, foarte tânăr. Și eu chiar am mai sperat până în ultimul moment că se schimbă ceva, deși nu credeam, vedeam așa ca un vis frumos, venit din altă parte. Sigur că s-a schimbat.

Numai că așa cum nu credeam atunci, schimbările esențiale s-au făcut extrem de greu. Vă aduceți aminte de cei 20 de ani promiși, de care noi ne speriam că ar fi prea mulți, au trecut 25 de ani și cred că nu suntem nici în prima jumătate a schimbărilor care ar fi trebuit să apară în mentalitatea cetățeanului, și în general a unui popor, că de fapt despre asta este vorba.

Dumneavostră care aveați 40 de ani la Revoluție cum v-ați schimbat? Când ați simțit că v-ați schimbat?

E foarte complicat. Viața mea a fost până atunci o viață în care am fost duplicitar în relația cu societatea oficială. Părinții mei proveneau dintr-o familie așa zisă vechi burgheză, de intelectuali, e adevărat că la prima generație după ciobănit, dar erau intelectuali, și avuseseră anumite funcții în sistemul românesc dintre cele două războaie. Știam că n-am voie să fac altceva decât să învăț ca să pot să mă realizez.

Părințiii mei n-au avut șansa să obțină o viață conform pregătirii lor. Și atunci asta am făcut în primul rând, am fost foarte atent la ceea ce vorbesc și la ceea ce fac astfel încât să răzbesc. Și am răzbit. Până la urmă chiar și politic am anumite funcții în Partidul Comunist. Când am crezut că e o ocazie să fac ceva bun pentru grupul în care lucram am făcut-o fără nicio jenă. Am fost președintele studenților comuniști pe facultate. Și nu cred că au rămas ceilalți cu o impresie proastă pentru mine. Mi-am făcut treaba și din punctul acela de vedere și din punct de vedere profesional. Toți anii aceia vedeam sistemul occidental, ca să nu-i spunem capitalist, ca o societate aproape perfectă. Și asta era normal.

La noi totul mergea prost, nimic din ceea ce se vedea teoretic nu funcționa. Pe când dincolo știam că e o societate într-un fel liberă, în sensul liberalismului, societatea funcționa de la sine. Și aveam impresia că asta înseamnă perfecțiunea în societate.

În ultimii 25 de ani am învățat că nu e așa. Este o variantă, dar societatea trebuie corectată. Oamenii trebuie corectați. Nu poți să lași societatea liberă să se dezvolte singură. Probabil că într-o mie de ani se dezvoltă singură, dar tot prin corecție. Și probabil că asta e problema noastră.

Aici vă referiți la corupție și la legile pe care ar trebui să le avem?

Da, la mentalitatea omului de rând care încă crede că acolo sunt sacii de bani pe care cineva nu vrea să-i dea. Și aici e vorba de mentalitatea privind corupția mare, până la problemele învățământului, până la nivelul de educație la al celor care conduc, dar au rămas la nivelul acelor ani. Poate chiar mai prost.

Gândiți-vă totuși că pe vremea lui Ceaușescu responsabilii de finanțe, nu vorbesc de ministru, erau persoane extraordinar de bine pregătite din punct de vedere al bugetului României. Și acum sunt chemați oamenii pregătiți în vremea aceea să repare ce strică ei.

După cum știți, în 25 de ani am avut 19 miniștri ai Educației. Cum s-a schimbat educația?

Aici foarte mulți din generația mea care au fost legați de educație și de cercetare, și am avut și copii în perioada respectivă, și am făcut și noi școală în perioada respectivă, o spunem la unison că schimbări trebuiau făcute, dar toate încercările astea de schimbări majore nu au făcut decât să schimbe învățământul.

Începând cu reforma lui Marga, care a fost cea mai bună intenție de a rezona cu învățământul occidental, respectiv cu învățământul german, toate nu au făcut altceva decât să bulverseze educația. Sigur, fiecare ministru a avut până la urmă câte o idee bună, dar mai bine nu faci nimic decât să ai riscul de a strica, ceea ce s-a întâmplat de fapt.

Care dintre miniștrii Educației vi s-a părut că ar fi cel mai bun?

Deși știu foarte bine că n-a iubit deloc matematica și învățământul matematic, probabil că Marga a fost cel care a vrut să facă cea mai bună reformă. Nu știu Funeriu în ce măsură a făcut asta, a avut niște idei bune, dar nu știu cât de pregătit era să le facă în datul românesc. Remus Pricopie mi s-a părut un om care avea idei foarte bune și era totuși pregătit pentru așa ceva. Poate că e singurul ministru care a făcut școală ca să fie ministru, dar din punct de vedere politic nu a putut să facă, conducerea este în altă parte bănuiesc.

Toată lumea se plânge că educația are nevoie de bani – de 6% din PIB și că reforma nu se poate face fără bani. Dumneavostră cum vedeți lucrul acesta?

Asta e relativ, pentru că 6% din PIB pentru învățământ în România înseamnă ceva, în Germania înseamnă cu 15% mai mult. Nu cred că neapărat asta este problema, ci felul în care se canalizează banii. Culmea este că una dintre cele mai bune realizări ale învățământului românesc în ultimii 25 de ani este că s-au construit câteva sute de săli de sport. Din păcate, nu se folosesc. Dacă ar fi venit la pachet cu un sistem de educație sportivă obligatorie de trei ore pe săptămână pentru fiecare copil, și dacă de la ora cinci după masă n-ar sta în sălile alea niște burtoși din oraș ca să joace fotbal ar fi perfect. Orele de sport ar trebui să se facă în săli. Aia a fost o măsură bună.

O altă măsură bună a fost cea cu manualele. Din păcate, s-a transformat într-o industrie ca la ușa cortului, de piață. Sunt sute de variante, erau suficiente două-trei.

Alt sistem bun a fost acea ierarhizare a școlilor, a liceelor, a școlilor profesionale, în funcție de care să primești bani.

Sau o încercare de a stăvili inflația aceasta de profesori universitari. Dar din păcate s-a ajuns în partea cealaltă.

Acum este o inflație birocratică ceva de nedescris. Adică să reacreditezi, după mine, cea mai bună secție de inginerie din țară – Facultatea de Calculatoare din București – trebuie să faci tot atâtea tone de hârtii ca ultima instituție din Universitatea din Călimănești. Nu se poate! Nu cred că se întâmplă undeva în lume ca o facultate care produce intelectualii de IT, cei mai buni și cei mai valoroși din țară, să controlezi și să faci să scrie fiecare profesor 200 de pagini de rapoarte și tabele ca să fie reacreditate această facultate, despre care toată lumea știe că e cea mai bună din țară.

Pe de altă parte, România are mulți olimpici, la fiecare concurs internațional elevii români obțin medalii, dar la bacalaureat stăm foarte prost. De ce am ajuns în această situație? E vorba despre elevi sau și despre profesori?

Poate că asta a fost scopul meu principal în ultimii 15 ani să pregătesc olimpicii și în special olimpicii din matematică. Părerea în privința asta mi-am schimbat- o foarte mult.

Dacă la început credem că excelența la nivelul ăsta este cea mai bună, acum am ajuns la concluzia că cel mai bine este ca copilul să se pregătească intelectual și la cultura generală foarte bine, și dacă are niște talente și le poate descoperi mai târziu, nu trebuie să transformăm acum într-un sport de masă olimpiadele și concursurile.

Și uitați că se vede. O să vedeți când se premiază olimpicii, câți dintre aceste sute de copii reprezintă într-adevăr excelență pentru carte, pentru că acolo sunt tot felul de concursuri care au fost transformate în mari olimpiade naționale, de nu știu ce limbi s.a.m.d. Trei sferturi dintre ei nu este viitorul educației.

Și atunci trebuie să avem grijă, mai bine facem un sistem educațional care să construiască adevărați intelectuali, să construiască oameni care înțeleg ce se întâmplă în societate și care poate mai târziu ar trebui să devină specialiști. Așa cum fac americanii. Specialitatea nu ți-o alegi la 18 ani, ci după ce ai studiat, sau eventual după ce ai stat 2 ani acasă, ai urcat pe munți, ai vizitat China, Tibetul, după ce ți-ai făcut o filosofie și după aia zici hai să fac masterat în nu știu ce. Sunt cazuri, acum este un matematician argentinian care face senzație, care la 30 și ceva de ani s-a apucat să rezolve nu știu ce problemă extraordinară. I-a plăcut teoria numerelor și a ajuns să rezolve problema pe care alții nu au reușit să o rezolve în 40 de ani.

Credeți că este o problemă de sistem?

E o problemă de sistem și din păcate noi nu mai facem asta. M-am uitat și eu pe CV-urile celor propuși la educație, să văd și eu cine e ministrul Educației. Nu vreau să-l acuz, CV-ul este exemplar, dar sunt adăugate acolo o groază de lucruri care sunt nesemnificative, tot felul de cursuri, care au durat două după mese.

Nu știu să-și scrie CV-ul…

Păi, toți fac așa. Uitați-vă și la primul ministru, că inițial și-a pus în CV toate cursurile de la Torino și de nu știu unde, la care s-a dus într-un weekend și a venit cu diplomă. Asta înseamnă școală? Școală înseamnă să mergi măcar un semestru la niște cursuri, să faci niște lucrări practice, să dai un examen. Asta înseamnă școală. Sau măcar școala vieții și să arăți uite, domnule, am făcut asta. Sau să ai un inginer care să spună uite, domnule, am avut invenția asta care a luat aurul la salonul cutare. Păi, după mine, ăla e prfesor universitar, poate să-i lipsească cursurile de marketing.

Dacă ați fi ministru al Educației ce măsuri ați lua? Ce ați schimba?

În primul rând, categoric, n-aș accepta așa ceva. Doar să fie o situație națională la care să intervină patriotismul meu și să trec peste niște principii. Aș răspunde în primul rând așa cum a spus Moisil dacă ar fi ministrul învățământului: l-aș desființa.

Este un aparat birocratic imens, nu numai la Ministerul Învățământului. Dar cu cât sectorul de activitate și răspândirea activității unui domeniu în teritoriu e mai mare cu atât aparatul birocratic de la centru este mai mare.

Deci, eu nu cred că Ministerul Finanțelor funcționează mai bine decât Ministerul Educației în privința bugetului.

Însă, Ministerul Educației este încețoșat de birocrație și de tot felul de lucruri care apar noi. Deci vedeți și dumneavostră, apare un scandal în învățământ cum a fost ultimul cel cu copilul căzut în sala de sport. Tot aparatul asta a început să facă regulamente despre cum să se facă orele de sport și cum să se desfășoare orele de sport. Asta era treaba școlii!

Ce le spuneti elevilor și olimpicilor despre perioada comunistă atunci când vă întreabă despre această perioadă?

Copiii în general provin din familii care au digerat bine perioada respectivă și au știut să le explice copiilor ce a fost. Adică nu întâlnesc, așa cum mai întâlnesc printre studenți, copii care habar n-au despre ce a fost. Eu le spun că trebuie să fie foarte atenți și că trebuie să-și cunoască foarte bine istoria și să știe că orice exagerare, mai ales care poate avea repercursiuni asupra unui întreg sistem, este extrem de periculoasă. Avem și copii care gândesc, poate din infatuarea pubertății sau a tinereții, și încep să aibă primele idei foarte de stânga. Am întâlnit și cazuri în care spun că Ceaușescu a fost cel mai bun conducător, le-am interzis așa ceva și le-am zis să se ducă să citească și cartea asta, și să vorbească cu părinții. Sigur că poți să spui că Ceaușescu a fost un om nativ inteligent și a profitat de sistem eliminându-i pe ceilalți, dar ca să nu mai înțelegi că ai trăit o vreme în care totul era încețoșat… eu așa am trăit ultimii ani din Ceaușescu. Mi se părea că totul era cum a fost luna asta, fără soare afară, deși era soare afară.

Le spune școala suficient copiilor despre perioada comunistă?

Nu, școala nu le spune suficient nici un punct de vedere istoric după părerea mea. Încă se greșește, am rămas la fel. Depinde foarte mult de profesori. Unii laudă perioada dictaturii lui Antonescu din anumite motive, alții au vederi în care spun uite era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, că s-au construit case, s-au tot felul de argumente din astea care nu fac parte dintr-un sistem de gândire corect. Și se spune foarte puțin.

De exemplu, în anii de după liceu am crezut în permanență că Antonescu a fost un element pozitiv al istoriei noastre. Și chiar mă mândream cu un erou. Sigur, există momente în care el a fost acolo unde trebuie și a rezolvat niște probleme, dar ceea ce s-a întâmplat după, și consecințele asupra istoriei noastre, sunt nefaste. Deci, trebuie să recunoaștem. Și încet, încet am descoperit și lucruri care s-au ascuns. Sigur că și alții ar trebui să recunoască că nu numai noi am fost ceilalți, ci acea educație antisemită și ultra naționalistă n-a venit din România. Militarii din vremea aia din Franța și din Anglia la fel erau educați, și Antonescu a trecut pe acolo.

La fel Ceaușescu, s-a trezit în ultima parte a vieții, probabil că a fost în permanență un naționalist român, dar la început accepta tot felul de compromisuri, inclusiv naționale.

Acum cum vi se pare naționalismul?

Acum nu știu. În orice caz nu mi-a plăcut felul în care naționalismul și suntem mândri a făcut parte din propaganda electorală.

Mie mi-a plăcut mult mai mult ceea ce mi-a spus președintele de onoare a Forumului German din România, domnul Philippi, coleg cu tata de școală, a plecat în anii 60-70 în Germania și s-a întors să fie pastor la Brașov în anii 70. Se pare că Iohannis este unul dintre produsele lui.

Întâmplător, cred că prin august, mi-am adus aminte de copilăria mea la Sibiu, de colegii mei germani, și am scris un text pentru Dilema Veche și m-am dus să îl duc lui Philippi și m-a întrebat dacă vrei să faci vreo propagandă electorală în favoarea lui Iohannis. Zic nu, cum să fac, am scris un text cu amintirile noastre. Și-mi spune Iohannis nu este candidatul Forumului German, Iohannis este român, te rog să înțelegi bine Iohannis este român. Chestia asta m-a impresionat foarte tare.

Oamenii care au trăit perioada aceea spun că profesorii din ziua de azi trăiesc mai prost decât în comunism. Ce ar trebui schimbat pentru ca statutul lor să se schimbe în societate?

Dacă în permanență se spune și se demonstrează că profesorul este prost plătit, că vine la școală îmbrăcat modest, că nu vine la școală că n-are bani să vină la școală. Problema națională este asta: demnitatea profesorului. Îmi aduc aminte că la Brașov exista Casa Profesorului, profesorul când ajungea în 1920 să predea la „Andrei Șaguna” primea casă unde stătea cu toată familia, și servitorul școlii era și cel care ajuta în casă.

Nu s-a ajuns la situația asta și din cauza profesorilor și a reprezentanților lor?

Ba da. Sigur că sunt unii care n-au ce căuta în sindicate, dar sunt unii și care au un limbaj corect și se vede că au experiență. Nu știu ce să spun, e un concurs de împrejurări: noi vă plătim prost, copiii devin și ei dezinteresați, hai să ne jucăm de-a școala și după aia să spunem că n-a ieșit nimic. Eu cred că dintotdeauna în învățământ au fost persoane care au făcut mult peste ceea ce le oferea sistemul. Și acum sunt foarte mulți.

Mulți spun că, în comparație cu perioada asta, înainte de 1989 profesorii erau mai bine văzuți și mai respectați. Cum comparați cele două perioade?

Sigur era mai bine văzut. O dată era sigur că e intelectual, erau mai puțini intelectuali decât acum, nu erau atâtea facultăți câte au fost în 20 de ani, de au triplat numărul de așa-ziși intelectuali. În al doilea rând, este problema cu salarizarea. Și în al treilea rând, cred că e o disoluție în sistem. Vă dau un exemplu, e clar că s-a petrecut ceva important la nivelul modului de a se construi logica copilului, a modului de a interacționa cu realitatea. Ori sistemul de învățământ a rămas învechit la chestia asta. El nu reușește să acceseze acest nou mod de gândire, acest nou mod de a formula judecăți, de a fotografia lumea.

Vi se pare că la 25 de la Revoluție, școala îi pregătește pe elevi pentru viață?

Nu, categoric nu.

Ce ar trebui să facă?

Să reformeze complet această legătură dintre școală și realitate. După părerea mea se fac niște greșeli. Una este: școala în primul rând trebuie să-i formeze gândirea copilului, deci să-i dea suficiente posibilități de a-și crea așa numite subrutine-ca la computer- pe care să le folosească în diverse moduri silogiste să le spunem, și astea trebuie să vină cu sutele. Dar astea nu vin din hai să facem exerciții, ci din hai să facem antrenamente la diverse obiecte cu diverse probleme. De exemplu, la matematică să facem în clasa întâi și a doua zeci de probleme de aritmetică, în care să putem să punem în imagine niște relații, la istorie să-l facem pe copil să facă niște legături, la geografie să-l învățăm cum se poate uita pe internet ca să găsească exact ce-i trebuie- vrea cele mai frumoase locuri din lume, vrea cel mai înalt munte- nu trebuie să memoreze, dar să facă exerciții cu asta. Duceți-vă într-un liceu bun și filmați cu camera ascunsă și veți vedea că jumătate din copii stau cu telefonul și fac tot felul de chestii pe internet, își trimit sms-uri, își verifică profesorul. N-ar trebui să includem asta în școală? Școala e o prelungire a jocului- are dreptate domnul Marcus- multă vreme n-am fost de acord cu el.

Ați văzut că zilele acestea se vorbește tot mai mult de digitalizarea școlii. În condițiile actuale în cât timp putem face lucrul acesta?

Ar trebui să pregătim profesorii să știe să facă lucrul acesta. Acolo e problema mare. Și pași înainte s-au făcut, acum cinci ani de zile mai mult de jumătate din profesori aveau fobie de calculator. Faptul că au fost implicați în această birocrație proastă, imensă, care face ca în loc să predea să facă fișe și tabele și proiect didactic și raportări, totuși ceva bun a ieșit din asta: au învățat să lucreze la calculator.

Care sistem de educație este mai bun? Noi ne uităm foarte mult spre modelul finalandez de educație.

Cred că este o marotă. M-am și uitat cam care sunt rezultatele învățământului finlandez. În nicio privință nu excelează în vârfuri, ei sunt niște executanți. Întâmplător îl cunosc bine și pe cel care se ocupă de tot sistemul de concursuri de matematică din Finlanda, care și acelea sunt lăudate, și mi-a spus: Domne este o prostie, noi suntem revoltați că sistemul nostru nu mai funcționează, este o grădiniță cu colorat continuu cărți. E adevărat, familiile se implică, totul de curat, nu există inspectorate, nu există decât comunitatea care controlează, dar pulsul sistemului nu e bun. La nicio olimpiadă internațională Finlanda nu trece de locul 40. Sigur, noi trecem de locul 10 de foarte multe ori, dar asta nu înseamnă că învățământul nostru e mai bun decât cel finlandez, dar nu cred că e exemplul cel mai bun. După mine sunt două exemple bune: american și german. Sistemul american care reușește să-i dea competențe minimale omului de pe stradă, și cel german care reușește în permanență să refacă orice, adică dacă copilul la 15 ani nu are chef de școală și se duce la școala profesională, și la un moment dat descoperă că e bun și vrea să învețe, se poate întoarce.

Ați văzut scandalul manualelor de anul acesta, când elevii de clasa I au început școala fără manuale. Cum erau manualele pe vremea comunismului?

Atunci un manuale se construia greu și era unul singur pentru fiecare obiect, și cele două – trei persoane care răspundeau de acest manual îl construiau în timp, fără heirupisme. În 1979 când s-a decis schimbarea manualelor a durat un an jumătate până s-au făcut manualele. Sigur că n-am mai putea face lucrul acesta, pentru că pe vremea aceea totul era foarte teoretic.

Acum cei care spun că înainte era mai bine și se învăța mai mult greșesc, pentru că acum majoritatea informației nu vine din școală, ci pe alte căi.

Problema este că trebuie să gestionăm această informațiie, ca elevul să le cristalizeze, să vadă ce e bune de știu, ce nu-i bun de știut.

Am văzut manualele acestea electronice de matematică de la clasa întâi, dar după părerea mea nu sunt potrivite pentru copiii de șase ani. Este prea multă informație pe un s pațiu prea mic. Toți au vrut să arate câte grafice se pot face. Păi, un copil din acesta, căruia îi fug ochii imediat, o să gândească că tot jocul de pe calculator e mai frumos.

Mediafax Foto: Mihai Dăscălescu

După Revoluție, unii au dat 20 de ani pentru democrație. Dumneavostră câți ani ați dat deopotrivă democrației, dar și educației?

Eu aș vrea să mai trăiesc măcar 15 ani, dar cred că va fi nevoie de mult mai mult. Pentru educație nu contează neapărat anii, ci voința politicului, în sensul că politicul să-și vadă de treabă. După părerea mea educația trebuie condusă de profesioniști și lăsați în pace o vreme să vedem ce fac. Acum toată lumea se pricepe fotbal, educație, filme. Educația este o chestie grea și nu se poate face prin colective largi care să vină cu propuneri. Îmi aduc aminte când Funeriu vroia să-și implementeze noua lege a educației și făcea tot felul de întâlniri cu sindicatele, cu asociații, care ce erau vorbărie goală, toată lumea pleca fericită că a stat de vorbă cu ministrul, dar nu s-a folosit nimic de acolo. Și acum se întâmplă la fel. Eu sunt convins că dacă Pricopie ar fi fost lăsat să facă ce voia el rezolva multe probleme ale educației.

A schimbat legea educației..

A schimbat, dar a schimbat el? A venit el cu ideea asta? Hai să fim serioși! În momentul în care tu ai un ministru la care se vede că a promovat foarte repede, a avut o priză bună la studenți, are doi copii de care se ocupă și știe ce se întâmplă în școală, păi asta deja e un atu. Sigur, e om politic și a răspuns la comandă politică.

Dar asta e o mare prostie. De asta, un intelectual serios care a muncit în domeniul asta n-ar accepta să răspundă la comandă politică. Cum să faci așa ceva? Eu mă și mir uneori că sunt oameni de valoare care au acceptat să facă compromisuri, cum a fost comisia aia de plagiat a lui Ponta. Câțiva dintre oamenii lui Ponta care au semnat că nu e plagiat sunt oameni de valoare. Cum au putut să facă așa ceva?

Momentul plagiatului lui Ponta ce a însemnat pentru dumneavoastră?

Pentru mine a însemnat orice rupere de acel personaj. Pentru mine violul intelectual are un nume – plagiat. În momentul în care ai făcut așa ceva, la scară atât de mare, dispari din societate. El ar fi avut un mare atu atunci să spună Da domnule îmi pare rău, n-am înțeles, mă retrag și într-un an de zile vă arăt că fac un doctorat ca lumea. N-a făcut asta, și a tras în jocul asta pe foarte mulți. Mie mi se pare un lucru de neiertat. Mă enervez de fiecare dată când mă gândesc la el, deși omul mi-a fost simpatic.

Odată cu venirea unui nou ministru sunt anunțate și schimbări pentru legea educației. Care ar fi perioada în care o lege pentru educație să nu fie schimbată?

Mie mi s-a părut din start greșit faptul că scrierea legii de către Daniel Funeriu a însemnat atâtea pagini adăugate la legea educației.

După părerea mea o lege a educației nu trebuie să aibă mai mult de 20 de pagini, dar asta crează aparatul, și fiecare pagină adăugată însemna o altă direcție, alte instrucțiuni, și alti inspectori.

După părerea mea învățământul are 80% lucruri redundante, începând de la lege până la felul în care e reprezentat în teritoriu. O lege a educației ar trebui să dureze cel puțin 10 ani.

Și cu manualele la fel…. Americanii au cărți de matematică scrise în anii ’60 pe care nu le schimbă, ci mai adaugă niște capitole semnificative din care copilul învață cum se aplică matematica.