Vasile Dâncu, șeful IRES, explică un fenomen aparent „ciudat”: 10 la sută dintre cei care au votat duminica trecută cu Ponta spun după 7 zile că au votat cu Iohannis. Cu ce procent ar câștiga azi ”neamțul” alegerile

Redactor:
Marian Sultănoiu
Vasile Dâncu, șeful IRES, explică un fenomen aparent „ciudat”: 10 la sută dintre cei care au votat duminica trecută cu Ponta spun după 7 zile că au votat cu Iohannis. Cu ce procent ar câștiga azi ”neamțul” alegerile
Într-un interviu acordat gandul.info, președintele IRES, Vasile Dâncu, a declarat că rezultatele sunt consecința sociologică a exitenței unei așa-zise bule emoționale. „Un moment de vârf, foarte colorat, o reminiscență a contagiunii din duminica celui de-al doilea tur de scrutin". „Această revoltă la urne, combinație dintre facebook și televiziune, a fost cea care l-a adus pe Klaus Iohannis la Cotroceni. (...) Asistăm, la o revoluție" a explicat Dâncu.

Potrivit unui sondaj efectuat de Institutului Român pentru Evaluare și Strategie (IRES), încrederea electoratului în Klaus Iohannis a explodat, imediat după alegeri acesta ajungând la o cotă de 61 la sută față de numai 25 de procente, cât avea înainte de alegeri.
La fel de interesant este faptul că, pentru prima oară în România, mai mult de jumătate din electorat consideră că țara se îndreaptă într-o direcție bună, 55 la sută susținând această opinie, față de numai 24 la sută, care și-au exprimat această părere înaintea campaniei electorale.

Într-un interviu acordat gândul, președintele IRES, Vasile Dâncu, a declarat că rezultatele sunt consecința sociologică a existenței unei așa-zise bule emoționale. „Un moment de vârf, foarte colorat, o reminiscență a contagiunii din duminica celui de-al doilea tur de scrutin. Această revoltă la urne, combinație dintre Facebook și televiziune, a fost cea care l-a adus pe Klaus Iohannis la Cotroceni. (…) Asistăm, la o revoluție” a explicat Dâncu.

Întrebat ce presupune acest fenomen, Vasile Dâncu a fost de părere că „de regulă, la două sau trei luni după alegeri, oamenii revin cumva la trendurile normale, iar încrederea în instituții scade la cote care se apropie de cele înregistrate înaintea alegerilor; chiar și încrederea în președinte descrescând ușor, după o perioadă de entuziasm”.

Dâncu susține că perioada în discuție poate varia, ca timp, în funcție de implicarea președintelui în evenimente și că primul an este decisiv în menținerea unei cote importante de încredere.

Ce ar trebui să înțelegem, domnule Vasile Dâncu, noi, cititorii rezultatelor ultimului sondaj IRES? Cum să interpretăm explozia de încredere a electoratului față de președintele ales, Klaus Iohannis, la numai câteva zile de la alegerea sa pentru Cotroceni. Care este motivul care i-a determinat pe intervievații dumneavostră, în proporție de 55 la sută, să susțină, pentru prima oară în România, că țara se îndreaptă într-o direcție bună?  

Pentru sociologi, nu este o supriză. Nu este ceva neobișnuit. De fiecare dată, după alegeri, are loc o schimbare în ceea ce privește tabloul optimismului.

Fiecare gen de alegere – mai ales alegerile prezidențiale, cele mai importante pentru români – ridică pragul optimismului la un punct în care, de regulă, nu se afla înainte de scrutin. De exemplu, direcția în care merge țara: în ultimii ani procentul a fost, mereu, „negativ”, 75 la sută, în medie, indicând că ne îndreptăm într-o direcție greșită. Este pentru prima dată în ultimii ani când avem un răspuns „pozitiv” – de peste 50 la sută. Nu a mai existat un asemenea entuziasm, iar eu cred că asta se datorează faptului că Iohannis nu a fost perceput drept candidat al unui partid, ci ca un politician atipic; un primar care a pozat în românul normal care vine să candideze, cu modestie, la cea mai înaltă funcție în stat.

A contat mult această postură a candidatului nefabricat, Klaus Iohannis, iar strada l-a făcut președinte. Această revoltă la urne, combinație dintre facebook și televiziune, a fost cea care l-a adus pe Klaus Iohannis la Cotroceni. Nu strategiile ACL, evident. Acestea au reușit să-l urce până la 30 la sută, cât a obținut în turul I. Asta era forța partidului. Iar forța partidului se vede, cel mai bine, în primul tur. În turul II apar suprizele.

Optimismul post alegeri, de care vorbim, este unul normal și se întâmplă peste tot în Europa. Ciudat în ceea ce ne privește este amplitudinea acestei mișcări, până la 61 la sută în cazul lui Iohannis. Creșterea de la 25 la 55 la sută a procentului celor care văd țara îndreptându-se în direcția bună.

În principiu, există două fenomene pe care le observăm la acest gen de alegeri. Unul, pe care îl numim, sociologic, refondarea opiniei după alegeri, vizează acea parte a electoratului care răspunde exagereat la două tipuri de întrebări.

Primul tip se referă la participarea la vot. Drept răspuns, electoratul își supraestimează comportamentului civic, reprezentat, în acest caz, prin prezența la vot. În țările europene această supraestimare se situează undeva la 10-15 la sută.

În România ajunge undeva între 20 și 30 la sută. După alegeri, vreo 92 de procente dintre subiecți spuneau că au fost la alegeri, ceea ce înseamnă o supraestimare de vreo 20 la sută.

Un al doilea tip de exagerare – întâlnit și în Europa, nu numai la noi – este migrația de la cel care a pierdut alegerile către cel care le-a câștigat. Aici, o parte dintre votanții lui Ponta în turul I și II susțin că au votat, de fapt, cu Klaus Iohannis. Se aliniază la câștigător. Nimic nou sub soare. Procentul nu este foarte mare și ajunge pe la 10 la sută în cazul acestor alegeri. Deci 10 la sută din votanții lui Ponta, întrebați de operatori, au „migrat”, ca să spunem așa, către Klaus Iohannis. Și nu au migrat numai ca declarație retroactivă, ci și ca intenția de vot, întrucât acum, iată, Iohannis a mai câștigat 10 procente, ajungând aproape de 65 la sută.

Aceasta este o bulă emoțională, cum se numește ea în sociologie. Un moment de vârf foarte colorat emoțional, o reminiscență a contagiunii din duminica celui de-al doilea dur – reminiscențe emoționale și psihologice ale acelui moment.

De regulă, după două sau trei luni de la alegeri, oamenii revin cumva la trenduri normale: încrederea în instituții scade la cote care se apropie de cele inițiale, iar încrederea în președinte, în președinție, începe să scadă și ea, ușor, după o perioadă de entuziasm. În principiu, această perioadă nu este una normală. Ea ține de momentul emoțional de duminică, în care masele s-au mișcat, cu succes, împotriva establishmentului politic. Iar succesul a creat un entuziasm și mai mare. Dacă nu ar fi câștigat Klaus Iohannis, atunci, probabil, ar fi existat efectul invers: o racordare a unei părți din votanți la câștigătorul ipotetic care ar fi fost Victor Ponta.

Dacă perioada nu este una „normală”, rezultatele sunt totuși cât se poate de reale.

Americanii numesc asta entuziasmul de după alegeri. Ei spun că sunt două forme: depresia și entuziasmul, ca reacții emoționale. În situația în care se câștigă alegerile de către un candidat, cei care l-au votat și cei care se racordează rapid, intră într-o stare de euforie, de entuziasm. Apoi, revin la ceea ce se numește depresia post electorală. Oamenii văd că, deși au sperat ca lucrurile se se schimbe – crezând irațional, de fapt, în acest rezultat imediat, fără bază reală -, văd că nu se pot schimba; iar atunci revin la stările lor normale, de contestare și de protest față de structurile sistemului politic, a establishmentului politic.

Dar acesta este un dat? Se întâmplă mereu întreg acest „algoritm”, absolut implacabil? Ce ar trebui să facă, totuși, un președinte ca să nu piardă „simpatie efuzională”, după „trimestrul de miere”?

Nu pierede această simpatie dintr-odată. Este o sinusoidă cu creșterile și descreșterile sale, în funcție de modalitatea în care este implicat președintele în spațiul public. După cum vedeți, am pus în sondajele noastre și o minimă agendă publică pe care am construit-o cu ajutorul electoratului. Ce vor oamenii de la președinte? Ei, oamenii, cer de la președinte și de la funcția prezidențială mult mai mult decât există în fișa postului. Aceasta este o primă cauză de pierdere a simpatiei. Iar această cauză este greu să fie eliminată de către președinte, pentru că ține de percepția publică. Ține de o percepție oarecum falsă, legată de funcția prezidențială, dată de încredere, mai degrabă decât de o privire realistă. Deci acest lucru nu-l poate rezolva.

Pe de altă parte, președintele moștenește un rol activ, un rol de jucător – în cazul nostru, îl moștenește chiar de la Traian Băsescu. Această definiție a fotoliului, a status-rolului de președinte, cum se spune în sociologie, nu se poate schimba peste noapte. Cu siguranță, Klaus Iohannis vine cu alt proiect, cu alte caracteristici fundamentale – o vreme, însă, oamenii vor mai cere, încă, președintelui, în mod inconștient, să fie activ și să le schimba viața. Ceea ce, din nou, nu este posibil.

Doar în funcție de modul în care reușește să intre în așteptările publicului, dincolo de cele spuse sau nespuse în campania electorală, președintele poate relaționa.

Rolul său se va configura în primul an de mandat. Percepția se definitivează oarecum în acest interval și va conta în ce măsură președintele a reușit să entuziazmeze, a reușit să-și păstreze o imaginea bună, să răspundă cererilor unor anumite tipuri de public.

Cert este un lucru: nimeni nu a reușit să rămână, mereu, acolo sus. Așa cum avioanele trebuie să aterizeze, așa și curba încrederii tinde să coboare.

Dar dacă președintele reușește să rămână, după primul an de zile, în zona lui „cincizecișiceva” la sută, deci să aibă peste 50 la sută încredere, atunci, sociologic vorbind, putem spune că a obținut o foarte bună performanță. Iar aceasta poate fi îmbunătățită în funcție de evenimentele produse în spațiul public. Acum, pot spune că se întâmplă o revoluție și în această direcție.

Cum se explică faptul că Victor Ponta a căzut brusc în sondaje?

Victor Ponta nu a căzut prea mult în încredre, întrucât nu a înregistat un procent foarte mare nici în trecut. A căzut de la 34 la sută, în medie, cât avea înainte de alegeri, la 27, în acest moment. Nu e mare, dar nici nu e bătută în cuie. În funcție de evenimente, mai poate să scadă, mai poate să crească; depinde. Ar fi putut să cadă, de exmplu, cu 20 de procente sau chiar 25. Atunci, da! Ar fi fost o cădere importantă. Acum, însă, Victor Ponta are un procent de încredere, încă, funcțional – a doua poziție după președintele ales. Nu putem spune că a intrat în degringoladă.

Va avea vreun impact asupra acestui aspect miniconcediul său din Dubai?

Vom măsura. Mi se pare, totuși, că un fapt cotidian oarecare, un fapt fără importanță politică deosebită, a înregistrat în zona rețelelor de socializare o rezonanță extraordinară. Un fel de continuitate a mobilizării de duminică. Un fel de coadă de cometă. Și nu ar fi exclus ca acest lucru să aibă impact asupra imaginii sale; asupra încrederii generate. Va trebui să studiem asta. De foarte multe ori, opinia publică este surprinzătoare. Uneori, are o anumită compasiune față de cel învins și reacționează cu simpatie față de fapte pe care am crezut că le va taxa. Alteori continuă să-l flageleze și după eșec. Vom măsura. Este cert, însă, că a existat un ecou negativ extins pe zona rețelelor de socializare.

Ce se întâmplă în PSD? Trebuie sau nu trebuie congres?

Eu sunt în afară. Nu am nicio legătură, în acest moment, cu viața politică. Aș vrea să menționați că eu nu cer un congres, nu mă interesează – răspund doar la o întrebare.

În mod normal, cred că PSD, în acest moment, are motive pentru a-și face o analiză profundă. Nu cred că trebuie să caute, imediat, țapi ispășitori; nu cred că trebuie să taie capete. Până la urmă, Victor Ponta a adus partidului peste cinci milioane de voturi. Un scor foarte bun care, în condiții normale de prezență, ar fi dat președintele. Ceea ce s-a întâmplat la secțiile din străinătate și politica guvernamentală față de fenomen, ca declanșator al unei revolte la urne, este altceva. Dar PSD – de ce nu și alte partide -, ar trebui să-și pună o problemă esențială: această manifestare a electoratului tânăr, mai ales, este o revoltă împotriva estabilshmentului politic. Împotriva modului în care se face politica, în acest moment, în România. Or, PSD este un partid clasic din acest punct de vedere, și o spun cu toată buna credință: trebuie să se nască o gândire profundă, care să schimbe fundamental modul de a gândi politica celui mai important partid de stânga din România. Este esențial. Ca să faci acest lucru trebuie ca o analiză serioasă să fie urmată de un congres, care să ia hotărâri. Este nevoie de un congres care să definească viitoarea cale a partidului. Indiferent de cine va fi ales. Că va fi validată conducerea actuală, că se vor gândi la o nouă conducere, este mai puțin important. Cel mai important este noul proiect al PSD.

Eu cred că acest lucru trebuie să fie principalul aspect care să definească spiritul noului congres. Oportunitatea va fi stabilită de cei din conducere: dacă înainte de decembrie; dacă în februarie sau în martie. Dar cred că este lucrul care trebuie să se producă destul de repede, pentru că a început o contestare majoră și ilegitimă în foarte multe puncte ale stângii: PSD trebuie să dea un răspuns politic acestei întrebări.

 

×

Ziua Marinei Române, fără spectatori. Klaus Iohannis și Ludovic Orban participă la evenimentele din Portul Militar Constanţa

Publicată de Gandul pe Sâmbătă, 15 august 2020
Gândul LIVE!
Inchide