Ce spune despre Marea Britanie demisia premierului Keir Starmer?

Demisia premierului Keir Starmer trebuie privită dincolo de obișnuitele jocuri ale politicii britanice. Ar fi o eroare să vedem în plecarea sa doar eșecul unui lider sau rezultatul unor sondaje nefavorabile.

Ceea ce se întâmplă astăzi la Londra este expresia unei crize structurale care afectează Regatul Unit de aproape două decenii și care începe să producă efecte nu doar asupra politicii interne, ci și asupra poziției externe a țării.

Da, Marea Britanie traversează o criză de direcție. Criza financiară din 2008, anii de austeritate care au urmat, Brexitul, pandemia și șocurile energetice au redus marja de manevră a statului.

Productivitatea stagnează, infrastructurile se degradează, serviciile publice sunt sub presiune, iar societatea este tot mai fragmentată. În marile centre urbane, transformările etno-demografice accelerează dezbateri identitare care depășesc simpla chestiune a imigrației și ating însăși definiția comunității politice britanice. Demisia lui Starmer are loc şi pe fondul mutaţiilor din sistemul politic britanic reprezentate de ascensiunea durabilă a Reform UK.

Problema Marii Britanii nu este însă numai una economică, societală şi politică. Ea este și una de natură geopolitică. Timp de aproape trei secole, elita britanică a guvernat un stat care dispunea de o misiune strategică relativ clară: menținerea echilibrului european și controlul principalelor căi maritime ale lumii.

Astăzi, pentru prima dată după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Londra pare să se afle într-o situație în care consensul asupra rolului internațional al țării devine tot mai fragil.

Brexitul a fost prezentat ca un act de reafirmare a suveranității naționale. În realitate, el a redeschis o întrebare mai veche: ce este Marea Britanie atunci când nu mai este nici imperiu, nici membru al Uniunii Europene?

Ajuns acum aproape doi ani la putere, laburistul Keir Starmer nu a creat aceste probleme. El a ajuns însă în fruntea guvernului tocmai pentru că promitea să le gestioneze. Însă, asemenea predecesorilor săi, a descoperit că guvernarea Marii Britanii contemporane este din ce în ce mai dificilă.

Regatul Unit schimbă prim-miniștri într-un ritm care ar fi părut de neconceput în epoca lui Thatcher (11 ani), Major (8 ani) sau Blair (10 ani). Din această perspectivă, demisia lui Starmer poate fi citită ca un nou episod al unei instabilități devenite cronice și pe care nu o va rezolva nici succesorul său, Andy Burnham. Nu pentru că acesta ar fi lipsit de calități, ci pentru că natura problemelor depășește capacitatea de acțiune a unui singur lider sau a unui singur ciclu electoral.

Dar această criză afectează, cum spuneam mai devreme, și poziția în plan extern a Marii Britanii. După Brexit, Londra a promovat conceptul de „Global Britain”, Britania Globală. Ideea era simplă: ieșirea din Uniunea Europeană nu înseamnă retragere, ci libertatea de a acționa la scară mondială. În practică, situația s-a dovedit mai complicată decât sugera sloganul.

Mai întâi pentru că resursele disponibile nu mai corespund în întregime ambițiilor strategice moștenite din trecut. În timpul recentului război cu Iranul, Royal Navy a fost pentru prima dată complet absentă din regiune.

În estul Mediteranei, în contextul dronelor iraniene ajunse în Cipru, cu mare dificultate a fost deplasat un distrugător. Franța a apărut ca singurul actor european capabil să furnizeze rapid garanții de securitate credibile unui stat aflat într-o relaţie specială cu Londra şi pe teritoriul căruia se află şi două baze militare britanice.

Dincolo de dificultățile bugetare şi în materie de resurse umane, se observă o modificare mai profundă a geografiei strategice britanice. În timpul Războiului Rece, flancul nordic al NATO reprezenta una dintre principalele preocupări ale Londrei.

După 1991, atenția s-a deplasat către Balcani, Orientul Mijlociu și operațiunile expediționare desfășurate alături de Statele Unite. Astăzi asistăm la o revenire, într-o formă nouă, la prioritățile tradiționale ale geopoliticii britanice: controlul accesului în Atlanticul de Nord, securitatea rutelor maritime și protejarea spațiului nord-european. Ce se va întâmpla însă cu Ucraina și cu angajamentul britanic la Marea Neagră?

Există puține indicii că Londra își va abandona sprijinul pentru Kiev. Dimpotrivă, sprijinul pentru Ucraina a devenit parte integrantă a consensului strategic britanic. Însă natura acestui angajament este probabil să se schimbe. Ucraina va continua să fie susținută, dar într-un cadru strategic mai larg, dominat de securizarea flancului nordic al Europei.

Din această perspectivă, Marea Baltică, Marea Nordului și Arctica apar ca spații direct legate de securitatea insulelor britanice, în timp ce Marea Neagră rămâne o zonă importantă, dar mai îndepărtată.