Lecțiile războiului din Ucraina pentru spațiul public românesc

Un francez mai deștept decât mine, pe numele său Pierre Conesa, a publicat acum câțiva ani o carte intitulată Vendre la guerre („Comercianții războiului”). Teza centrală este că războaiele nu sunt doar purtate, ele sunt şi vândute, iar între decident și cetățean şi-a făcut loc o categorie de intermediari – experți, comentatori, foști oficiali, jurnaliști, consultanți sau influenceri – care contribuie la construirea cadrului prin care societatea înțelege amenințările.

Conesa numește acest fenomen „complexul militaro-intelectual”. Termenul este prea sofisticat pentru realitatea românească. Nu pentru că fenomenul nu există, ci pentru că la noi e mai provincial, mai dependent de importul ideilor decât de producerea lor.

POLITICĂ Viorica Dăncilă critică dur Guvernul. Fostul premier spune despre actualii guvernanți că sunt rău intenționați

10:50

ULTIMA ORĂ O zi de lucru de şapte minute, la Camera Deputaţilor. Lista cu proiecte mai are de aşteptat rapoartele comisiilor

10:46

Nu intră în discuţie faptul că războiul din Ucraina a schimbat pe bună dreptate mediul de securitate al întregii regiuni a Mării Negre și a readus în prim-plan întrebări pe care partenerii noştri din Europa le consideraseră depășite.

Tocmai de aceea, interesul de la noi pentru apărare, securitate și geopolitică este legitim și necesar. Problema apare atunci când acest interes devine și o resursă de imagine şi nu numai.

În jurul războiului din imediata noastră vecinătate s-a dezvoltat un adevărat ecosistem profesional. Think-tank-uri, programe academice, granturi de cercetare, conferințe, proiecte dedicate rezilienței, amenințărilor hibride sau combaterii fake news-urilor. Acest fenomen nu trebuie privit cu suspiciune. Indiscutabil avem nevoie de expertiză. Însă apare şi un fenomen de supraproducție de discurs despre război şi mai puţin de găsire a unor soluţii de pace.

În România, această tendință este amplificată de dependența intelectuală față de centre externe de expertiză. O parte semnificativă a dezbaterii strategice este importată, tradusă și adaptată. În consecință, priorități de pe alte meleaguri tind să devină automat și prioritățile dezbaterii locale.

Nu întotdeauna însă acestea coincid perfect cu preocupările unei țări de frontieră precum România. De aceea, interesul național nu poate fi redus la simplul ecou al unor conversații purtate în alte limbi și în alte contexte istorice şi strategice. Experiența războiului din Ucraina ar trebui să ne învețe importanța echilibrului şi al filtrului naţional.

Există și o dimensiune economică a alarmismului strategic, vizibilă mai ales în spațiul mediatic. Aproape fiecare evoluție militară sau diplomatică este prezentată în registrul iminenței: „urmează atacul”, „suntem următorii”, „Europa intră în război”.

Analiza este înlocuită de anticiparea apocaliptică. Nu este vorba neapărat despre propagandă. Este ceva mai banal: logica audienței. Războiul şi frica reţin atenția, produc distribuiri pe reţelele de socializare. Astfel, vocile care amplifică amenințarea sunt adesea favorizate în raport cu cele care introduc nuanțe. Cel care caută să explice devine suspect şi evident pierde în fața celui care anunță catastrofa.

Cel care vorbește despre diplomație este „omul ruşilor”. Cel care vorbește exclusiv despre confruntare este patriot, lucid, de încredere.

Ce ne facem însă cu dezinformarea și atacurile hibride? Ele există și reprezintă provocări reale. Totuși, unele campanii împotriva dezinformării riscă să reproducă mecanismele pe care pretind că le combat.

Nu pentru că devin identice cu propaganda adversă, ci pentru că abandonează verificarea, nuanța și îndoiala. Pentru a combate narațiunile false se recurge uneori la narațiuni incomplete. Iar pentru a combate manipularea se recurge deseori la selectarea convenabilă a faptelor.

Legat de acest ultim aspect mai am însă o observaţie: vectorii adevărului oficial. Ei nu inventează fapte. Ei selectează faptele convenabile, amplifică informațiile utile și reduc la tăcere elementele care complică narațiunea dominantă.

Nu mai contează dacă publicul înțelege realitatea. Contează dacă aderă la concluzia considerată corectă. Astfel, cetățeanul nu mai este pus să aleagă între adevăr și minciună. El este invitat să aleagă între două sisteme concurente, iar rezultatul este unul catastrofal căci nu propaganda rusă este cea care pierde, ci capacitatea de discernământ a oamenilor. Fără ea nu poate exista nici jurnalism autentic, nici analiză serioasă și nici o democrație matură şi cât de cât imună la fake news-uri.