Ștefan Popescu: România la New York. Diferența între o deplasare externă și o politică externă

România a pierdut multe ocazii pe teren diplomatic, criza politică internă nu este încă rezolvată, taberele care se confruntă pe teren politic au propriile interese, puterea de cumpărare a cetățenilor este supusă unor presiuni tot mai mari. În aceste condiții ce rost mai are să privim agenda președintelui României de la New York? A arătat spre Rusia? A arătat. A inaugurat Queen Maria of Romania Corner ? A inaugurat. S-a întâlnit cu membri ai comunității românești? Da. A participat la o cină cu ambasadorul SUA la ONU? Ce mai contează că președintele unei țări de dimensiunea României nu participă și nu face un eveniment de diplomație publică într-o întâlnire cu un ambasador, fie el și al puterii numărul unu! Ne mai încurcăm în detalii? Când au contat în această țară ținuta, detaliile? În vremuri imemoriale. Să punem întrebări? Nu se face. Supărăm oamenii cu funcții, nu mai suntem invitați prin grupuri de reflecție strategică, nu mai mâncăm o porție delicioasă de sarmale în palatul prezidențial. Merită? Nu.

Unii, folosind tocmai argumentul agendei slabe de la New York, lovesc în președinte pentru că îi dezamăgește nesusținând tabăra politică pe care ei o simpatizează, fără a întreba deloc cine este responsabil de agenda președintelui, cine a redactat discursul național de la tribuna ONU. Pentru că aici este problema reală. În spatele oricărei deplasări prezidențiale există o instituție, o echipă interinstituțională, o strategie, un obiectiv și o viziune asupra intereselor naționale.

EDUCAȚIE Haos în licitația manualelor pentru clasa a IX-a. Editurile își promovează manualele drept câștigătoare, deși procedura nu a fost finalizată

19:26

FLASH NEWS Bolojan, după întâlnirea cu agenția de rating S&P: „Anul 2027 va depinde de modul în care va fi construit bugetul”

19:25

Președintele Dan a avut câteva bilaterale cu șefi de stat din Africa subsahariană. Nu trebuie minimalizate. România are un obiectiv în susținerea candidaturii domnului Dacian Cioloș ca secretar general al Organizației Internaționale a Francofoniei. Este o poziție importantă care, articulată înțelept cu o agendă de cooperare națională, ne-ar permite să ne reconstruim o relație cu unele țări emergente. Măcar să se mai audă de România.

După cum observați, mi-am scăzut foarte mult așteptările. Dar este de neimaginat faptul că nu s-a reușit o bilaterală cu un stat din Orientul Mijlociu având în vedere criza din această regiune, o criză care afectează Europa și România.

Țara noastră nu este atât de departe de Orientul Mijlociu încât să nu conteze o asemenea absență. Președinta Bulgariei a avut de pildă o bilaterală cu Regele Iordaniei. Nu înseamnă că o astfel de întâlnire conferă o nu știu ce poziție vecinei noastre de la Sud, dar ne arată că există spațiu pentru inițiativă diplomatică și pentru state mai mici.

Agenda slabă și pentru ministrul de Externe. Dl. Sikorski, vocalul ministru de Externe al Poloniei, a simțit schimbarea de ton americană față de Belarus și nu a scăpat ocazia unei bilaterale cu omologul său bielorus – o dovadă a unei politici externe complexe, nu în alb și negru, care susține și opoziția, dar în același timp înțelege realitățile de putere.

Diplomația presupune capacitatea de a păstra canale de comunicare chiar condamnând unele politici. De altfel, ca o paranteză, în timp ce puținii oameni de afaceri români care mai aduceau pe vremuri tractoare și piese pentru transformatoare de electricitate din Belarus au fost descurajați să mai facă business cu această țară, Polonia are aproape jumătate din comerțul Belarusului cu UE.

Asta înseamnă viziune pe termen lung! Nu spun că modelul polonez trebuie copiat automat. Spun că raportarea la un regim trebuie separată de analiza strategică.

În concluzie, agenda delegației României trebuie judecată și prin oportunitățile pe care România le-ar fi putut transforma în capital diplomatic. O singură excepție trebuie amintită, contribuția Ministerului de Finanțe la agenda prezidențială, foarte importante în contextul evaluărilor riscului de țară pe fondul unei crize politice încă fără soluție.

Să trecem la discurs. Am apreciat faptul că s-a optat pentru trei limbi străine, engleza, româna și franceza. A fost un element de diplomație publică important. Cei care i-au redactat președintelui discursul i-au pus o serie de subiecte precum Ucraina, presiunea Rusiei – preocupări pentru o regiune din care România face parte.

Textul nu a fost însă unul pentru tribuna ONU, care ar fi trebuit să exprime un nivel de ambiție strategică pentru România. Trebuia să arate capacitatea României de a oferi o fotografie lucidă asupra lumii, cu rupturile din sistemul internațional și necesitatea reconstruirii acestuia. Apoi, trebuia să vină întrebarea fundamentală: ce propune concret țara mea?

Nu doar ce condamnăm, nu doar de ce ne temem, nu doar cine este vinovat. Ci și ce propunem, cui ne adresăm, cu cine construim, ce rezultat urmărim. De pildă, o temă de actualitate și de interes major era circulația bunurilor umanitare în zone afectate de conflict, atât în Golf, cât și în Marea Neagră.

De ce să nu propunem o platformă diplomatică pentru gestionarea bunurilor umanitare în Golf și Marea Neagră?

Nimic despre Sudul Global! Într-un discurs modern de la tribuna ONU era obligatoriu împreună cu mesajul că „ordinea internațională nu poate fi apărată dacă ea nu este percepută ca legitimă de majoritatea lumii.”

Temele transversale precum inteligența artificială, prețurile mondiale la energie și protecția mediului, de asemenea. Iar la sfârșit, de regulă, se pune ceva memorabil, care să vizeze istoria mai lungă și să depășească orizontul de timp al mandatului prezidențial.

Aici se vede diferența între o deplasare a unei delegații și o politică externă. Prima se termină cu fotografiile de pe rețelele de socializare și când avionul revine la București. A doua începe atunci când toate acestea sunt transformate în relații, în proiecte, în parteneriate și capital diplomatic și, evident, în rezultate.