Lecția celor 4 ani de război în Ucraina. Ce urmează

Criticile formulate la adresa președintelui Nicușor Dan pentru neparticiparea la reuniunea de la Kiev dedicată marcării a patru ani de la declanșarea invaziei ruse indică existența unei presiuni sistemice asupra statului român.

Această presiune pare exercitată de actori și medii care pun în plan secundar interesul național și care promovează teza unei suprapuneri perfecte între obiectivele strategice ale Ucrainei și cele ale României.

Premisa de la care trebuie pornit rămâne însă clară: România are interesul să continue sprijinul pentru Ucraina, în limitele capacităților sale și fără a amplifica vulnerabilitățile structurale generate de proximitatea geografică față de zona de conflict. Sprijinul strategic nu trebuie să pună între paranteze autonomia de evaluare.

EXCLUSIV Liderul interlop Costi Litrașu, arestat după ce a sfărâmat fălcile unui bărbat, la o piscină de lux de lângă București

05:00

RĂZBOI După avertismentul lui Donald Trump, Statele Unite au lansat noi atacuri împotriva Iranului pentru a treia noapte consecutiv

01:07

Intrarea în cel de-al cincilea an de război impune și un exercițiu de bilanț intern. Există indicii clare că o parte a elitelor românești – atât din aparatul de stat, cât și din ecosistemul formator de opinie – a internalizat conflictul într-o măsură care riscă să elimine filtrul interesului național.

În termeni operaționali, se poate spune că anumite segmente din elite şi formatorii de opinie, dincolo de idioții utili, au fost „capacitați”.

Partenerii ucraineni par să fi detectat această tendință și au acționat în consecință, inclusiv prin episoade de comunicare publică ce au plasat statul român într-o poziție de offside – cazul incidentelor cu drone intrate în spațiul aerian românesc fiind ilustrativ.

Din perspectivă strategică mai largă, istoria arată că statele aflate sub presiune caută adesea să-și extindă profunzimea strategică dincolo de propriile frontiere. Precedentul strategiei ISI pakistanez în Afganistan rămâne un caz de manual.

În acest context, merită observată receptivitatea unor medii ucrainene față de idei privind o eventuală unire România – Republica Moldova. Întrebarea lucidă este dacă la Kiev se conturează evaluarea că o Românie consolidată servește intereselor ucrainene sau dacă această deschidere face parte dintr-o logică mai largă de extindere a teatrului strategic pentru depășirea actualului impas.

În același registru trebuie evaluată și proliferarea unor propuneri de formate regionale România – Ucraina – Moldova etichetate drept „alianțe”, termen cu încărcătură clar confruntațională.

Pentru București, riscul major este alunecarea în interese străine şi periculoase. Politica externă rămâne, fundamental, un exercițiu de disciplină strategică și de prioritizare rece a intereselor – în spiritul observației lui Gafencu privind necesitatea de a-ți „călca pe inimă” atunci când interesele fundamentale o cer.

Un alt element relevant al bilanțului este transformarea cinică a Ucrainei într-un instrument de legitimare simbolică. Vizitele la Kiev au dobândit valoare de trofeu reputațional, mesajele publice funcționează ca certificate morale, iar piața expertizei pe tema războiului a căpătat dimensiuni vizibile. Distincția dintre politică externă substanțială și economie de imagine devine, în aceste condiții, tot mai dificil de operat.

Presiunile asupra României nu se manifestă însă exclusiv pe filiera pro-ucraineană. Există și curenți, bine disimulați, provenind şi mai de la Est, care încurajează ideea decuplării de Washington și a orientării către formule de autonomie strategică europeană centrate pe un ipotetic nucleu italo-german.

Astfel de narațiuni promovează şi ideea de paralizie strategică a statului român.

La acestea se adaugă interesele economice pragmatice, în special din zona afacerilor cu armament și energie, şi care de asemenea nu dau doi bani pe România.

În ansamblu, la intrarea în cel de-al cincilea an de război, România apare mai mult ca oricând drept un spațiu de proiecție și competiție pentru interese externe şi de afaceri. Tocmai de aceea imperativul este ca toți care mai sunt lucizi să nu abdice.

AUTORUL RECOMANDĂ:

• Mizele participării lui Nicuşor Dan la Consiliul Păcii şi momentul de adevăr al României
• România și arta de a pierde momentul