Președintele Iliescu
M-am născut în decembrie 1990. Chiar în ziua de Crăciun. Nu fac parte din grupul de oameni care au trăit comunismul, tranziția la democrație, anii de început ai acestui regim despre care nu se știau prea clar destule. Refuz să fac parte, de asemenea, din grupul haios celor care, deși au douăzeci și ceva de ani, poate spre treizeci, și, prin urmare, au trăit doar ani ai unei ciudate democrații, votează da sau nu, atunci când sunt întrebați dacă regretă perioada comunistă și prezența lui Nicolae Ceaușescu pe plaiurile românești.
Am fost catalogată, ani la rând, pui de comunist, copil de comunist, pesedistă și tot așa… Pentru că pe tata, deja mi-e clar, mulți nu-l vor putea înțelege, oricât de mult ar citi sau s-ar preface, îndesând ochelari pe nas, că lecturează. Nu m-am implicat nicio secundă în politică și nici nu îmi dau cu părerea acolo unde consider că nu dețin suficiente informații pentru o concluzie bazată pe date clare, dacă nu chiar pe adevăruri. Dar ce mai e adevărul azi? Unde mai e adevărul?
Nu mă văd făcând parte din partide, nici din vechi partide, nici din aurite apariții, pentru că eu cred sincer că viața politică de azi, din România în care trăim, nu are cum să fie altfel decât nocivă. Nu există, la ora de față, o posibilitate decentă pentru ca vreun deputat, vreun senator, vreun consilier județean sau local, vreun președinte de stat sau vreun prim-ministru, oricât de bine intenționat ar fi, să poată să facă bine și atât. Bine fără compromisuri.
Pe Ion Iliescu l-am cunoscut când eram copil. Am o fotografie în minte, extrem de clar, în care, pe la cinci, șase ani, la o conferință la care, cu siguranță mă plictiseam, stăteam cu coatele, adânc sprijinite, în genunchii președintelui Iliescu. Iar dumnealui, blând cu copiii colegilor (mai ales cei puternici) de partid, zâmbea și mă lăsa să mă așez cum îmi era mai comod. Anii au trecut, iar tatăl meu a fost, fără excepție, corect cu el însuși și cu faptele sale. A fost alături de Ion Iliescu, atunci când i-au unit țeluri și gânduri comune, au fost pe fronturi opuse, de fiecare dată când i-a despărțit categoric un crez.
În vara lui 2010, la ultima aniversare a lui tata, Ion Iliescu a venit cu un buchet mare de flori la el, în casa noastră din Dionisie Lupu 84, cu o săptămână mai devreme decât era programată mica adunare de oameni și de spirite, încurcând datele. Așadar, tata l-a primit, după ce ne-a sunat la ușă pe neașteptate, în haine de casă și cu sufrageria nepregătită de oaspeți. Au povestit, s-au contrazis, s-a scurs ceasul și a venit clipa bunului rămas. La priveghiul care ne-a zguduit câteva luni mai târziu, când poetul Adrian Păunescu a fost pentru ultima dată alături de poporul pentru care a luptat, pe care l-a iubit și în care a crezut, Ion Iliescu a venit la Ateneul Român, pentru un omagiu final, stând de gardă, alături de sicriul de care-mi aduc aminte ca de un coșmar, și rostind câteva cuvinte de adio.
La 95 de ani, Ion Iliescu se stinge. Pe un pat de spital, măcinat de o boală agresivă care, în două luni, l-a răpus. Tristețe pentru unii, care au crezut în dumnealui, care l-au și votat și care i-au ținut partea. Indiferență creștinească pentru alții, care au avut opțiuni politice diferite, dar care n-au cum să se bucure de răul nimănui, nici măcar dacă e vorba de un om controversat și judecat din toate părțile. Și, totuși, atâta ură câtă am văzut zilele acestea, lunile acestea, nu am mai văzut de mult.
Atâta așteptare a morții cuiva, cu palmele încinse, frecându-se a poftă de doliu, indiferent cine ar fi omul, indiferent care ar fi păcatele lui demonstrate sau doar presupuse, nu s-a mai întâlnit. Bancuri despre vârsta lui Ion Iliescu și despre modul în care a reușit, până în 2025, să păcălească moartea, am auzit de atâtea ori, încât nici vorbă să mă poată amuza. Asta dacă, vreodată, o poantă despre viața și moartea unui om poate fi considerată inspirată. Dar știri false câte au fost în ultimele săptămâni, unele chiar pe postul public de televiziune, despre moartea lui Iliescu, fac ca evenimentul, odată întâmplat, să nu ne mai surprindă.
Ion Iliescu a murit de mult timp. De când s-a decis că istoria nu se poate scrie decât dintr-un singur unghi, de când s-a hotărât că judecățile trebuie făcute oricum pe lume, numai cu echidistanță – nu! Ferească Dumnezeu ca poporul român să aibă, vreodată, dreptul la judecată corectă! Ferească Dumnezeu ca toate manualele de istorie de mâine, din care vor învăța copiii noștri, să poată să redea trecutul aproape de ceea ce a fost, de fapt.
Actualul președinte al României a iscălit trei rânduri pe pagina oficială de Facebook a Cotrocenilor și l-a lăsat pe Ion Iliescu în mâna iertării Domnului. Spunând că istoria îl va judeca, după faptele sale. Uitând, probabil, că, în viață, e relativ important, dacă nu cumva obligatoriu, mai ales pentru un om politic, ca faptele să și existe. Ca deciziile să fie luate cu demnitate și curaj. Nu cum se iau acum deciziile la Cotroceni. Chiar așa: cine decide azi pentru România?
Își fac griji mulți că Ion Iliescu va avea funeralii de stat? Fac cei din USR cerere pentru ca toate privilegiile unui fost președinte de stat – primul care se stinge din viață după 1989 – să fie anulate, pentru că, în 95 de ani viață, Ion Iliescu nu a apucat să fie condamnat pentru toate greșelile sale – dovedite sau presupuse? Se teme cineva că Iliescu nu ar merita zi de doliu național și, totuși, o va primi, pe când toți deștepții de azi beneficiază, trăind, de un drept inimaginabil să stingă lumina în casele românilor muncitori și nefericiți, prin fiecare semnătură iresponsabilă?
Eu nu sunt decât un copil născut după 1989. Și un om care crede în Dumnezeu și care se închină când trece pe lângă biserici. A te lupta cu morții, cu bătrânii, cu copiii, cu neajutorații, n-a fost niciodată cinstit. Istoria, ca să fie crezută, trebuie lăsată să se decanteze. O părere poate avea oricine, dar a fi radical, când nu te bazezi pe nimic, înseamnă a deveni caraghios. Să nu fim caraghioși! Nu fiți caraghioși, domnilor cu mandate trecătoare! Deși vi s-a urcat la cap și vi se pare că sunteți cei în măsură să luați decizii și să ștergeți fapte (bune sau rele) pe care alții și le-au asumat cu fruntea sus.
Dumnezeu să-l odihnească și, cum le place tinerilor de azi să spună ironic, să-l și ierte pe cel care, vrem, nu vrem, a fost zece ani, și nu ani ușori, președinte al României! Aștept să cresc și să citesc istorie.
Recomandările autorului: