România între Paris și Washington: iluzia unei alternative geopolitice
Prima vizită oficială de la instalarea președintelui Nicușor Dan – Paris – reprezintă un mesaj cu semnificaţie strategică. În logica tradiției europene, prima vizită oficială reprezintă întotdeauna un semnal despre orientarea geopolitică a unui mandat. Mesajul aparent „francez” al debutului prezidențial este însă contrabalansat de vizita de lucru de la Berlin, la scurt timp după instalarea la Cotroceni.
În noul duopol continental, Germania și Franța încearcă să-și împartă estul Europei: Berlinul – spațiul baltic; Parisul – sud-estul. Bucureștiul se plasează undeva la intersecție, fără a controla geometria.
Dincolo de simbolism, scenariul parizian dezvăluie limitele unei diplomații care încă funcționează în tiparele prăfuite ale vremurilor sigure. Prânzul de la Élysée, fără conferință comună, fără grei ai statului francez, amintește de relațiile pe care marile puteri le întrețin cu statele pe care nu le consideră problemă, dar nici soluție. Dacă premierul croat Andrej Plenković, aflat cu o zi înainte în capitala franceză, poate beneficia de conferință comună cu Macron, iar președintele României nu, atunci ordinea informală a relevanțelor europene devine transparentă.
Faptul că delegația românească – preşedinte plus miniştrii apărării, externelor, economiei şi finanţelor – nu a intersectat unul din şefii celor două camere ale parlamentului, Guvernul francez, marile think tankuri care dau tonul ideilor în materie de politică externă la Paris arată că Bucureștiul circulă încă pe culoarele periferice ale puterii. MEDEF, asociaţia marelui patronat, și o întrevedere cu primarul Parisului sunt utile, dar insuficiente pentru a contura un dialog strategic.
Cât despre conferința de presă cu jurnaliștii români, desfășurată în decorul salonului aurit al Palatului Behague, reședința ambasadorului României, aceasta a fost liturghia noastră obișnuită: securitate, Marea Neagră, apărare – temele sigure ale unei diplomații care preferă recitarea în locul mesajelor prin care Parisul și Bucureștiul și-ar calibra interesele reciproce. Iar minima comunicare a Parisului cu privire la această vizită exprimă continuitatea angajamentului faţă de România, dar fără a explica natura acestuia. Când o mare putere nu explică, înseamnă, de regulă, că nu este încă decisă pe termen lung.
Lipsa semnării unui contract sau a unui memorandum transmite, involuntar, că România a venit să confirme o relație, nu să o negocieze. Referirile la o eventuală cooperare pe baza programului european militaro-industrial SAFE (Acțiunea pentru securitatea Europei), fără memorandumuri, fără convenirea concretă a unor proiecte comune, rămân un reper vag decât un vector de cooperare strategică. Dacă vizita oficială la Paris este oglinda politicii noastre externe, atunci imaginea reflectată este a unor mesaje care păstrează formele, dar ezită să intre în miezul marilor probleme, astfel încât o putere precum Franţa să aibă în faţă un partener de construcţie.
Această abordare este până la un punct de înţeles. România se află într-un moment cu adevărat delicat. Washingtonul, preocupat de reconfigurarea globală, transmite explicit şi implicit că arhitectura de securitate a Mării Negre nu mai este prioritară. Bucureștiul caută compensații europene: o Franță dispusă să „acopere” sud-estul în timp ce Germania administrează nord-estul. Dar ceea ce pare astăzi o soluție poate deveni mâine o iluzie, dacă Parisul, împins de propriile constrângeri securitare, va fi forțat să-și concentreze resursele pe Sahel și Mediterana.
Pentru România, problema este structurală: fără o mare putere care să o ancoreze, devine spațiu de intermediere. Iar ideea că putem menține o „ambiguitate binevoitoare” între Washington și Paris ignoră faptul că americanii nu investesc în ambiguitate, ci în aliniere clară.
Dacă președintele Dan mizează pe Paris ca alternativă strategică, întrebarea esențială rămâne: putem evita destinul pe care îl evităm de treizeci de ani – acela de a fi obiect, nu subiect, într-o ordine europeană decisă în altă parte? În logica geopolitică a continentului, România continuă să oscileze. Iar cine oscilează prea mult riscă, inevitabil, să revină acolo de unde a plecat: periferia istoriei.
AUTORUL RECOMANDĂ: