Bucureștiul și jocul iluziilor: speranța unei alianțe franco-române împotriva Berlinului

Declarația fostului președinte Traian Băsescu potrivit căreia Franța și România ar căuta împreună să echilibreze o Germanie reînarmată pare, la prima vedere, mai degrabă un exercițiu de imaginație politică. Să afirmi că Franța plus România egal Germania ține mai curând de retorică decât de aritmetica raporturilor de putere pe plan european.

Desigur, Parisul are, în ADN-ul său strategic, o veche preocupare pentru contrabalansarea Berlinului. De la Richelieu la De Gaulle, Franța a cultivat arta subtilă de a limita ponderea vecinului de peste Rin.

ULTIMA ORĂ Șefa CCR respinge speculațiile privind discutarea cauzelor aflate pe rolul Curții, dar nu neagă întâlnirea cu Bolojan

15:25

ACTUALITATE Bilanț de Ziua Marinei. Șeful Forțelor Navale a anunțat distrugerea a 9 mine și 8 drone în Marea Neagră de la izbucnirea războiului din Ucraina

15:25

Însă atunci când caută astăzi un echilibru european, Franța o face prin alianțe de anvergură: tratatul de la Nancy cu Polonia (9 mai 2025), extinderea acordurilor de la Lancaster House cu Marea Britanie la componenta nucleară sau proiectele de cooperare industrială cu Italia. Este o strategie sofisticată, coerentă, care se sprijină atât pe o viziune continentală, cât și pe o capacitate de proiecție globală.

După unificarea Germaniei – eveniment pe care François Mitterrand l-a privit cu reținere, citând cu umor amar spusele lui Francois Mauriac potrivit cărora „iubește Germania atât de mult încât o preferă în două exemplare” – Franța a inventat formatul de la Weimar.

O formulă politico-diplomatică ce reunește Germania și Polonia, dar nu și România. Simplul fapt spune multe despre poziționarea noastră reală în arhitectura de securitate europeană și mai ales greutatea pe care ne-o atribuie Parisul.

România, departe de a fi un actor în acest joc de echilibru, rămâne mai curând un teren de proiecție a intereselor altora. Nu dispunem nici de resursele intelectuale și lipsește sinergia între diversele componente ale infrastructurii instituționale, necesară pentru o politică externă de finețe strategică.

Fostul președinte al României, Traian Băsescu, cunoaște fără îndoială realitatea strategică a momentului. El știe că angajamentul Statelor Unite în Europa de Est nu poate fi compensat de nimeni. Recentele sale declarații, departe de a fi o simplă opinie personală, dezvăluie, în esență, modul în care Bucureștiul caută să-și adapteze politica externă la dilemele Americii.

În cercurile de reflecție apropiate de ecosistemul decizional al politicii externe românești, a început să prindă contur o idee: în lipsa unei Americi omniprezente, Franța ar putea, cel puțin temporar, să umple acest vid strategic — în așteptarea, iluzorie, a unei reveniri la politica administrației Biden peste trei ani.

O ipoteză fragilă, cu atât mai mult cu cât Washingtonul nu părăsește România, ci doar redesenează contururile misiunilor sale militare. Baza de la Mihail Kogălniceanu oferă imaginea perfectă a acestei tranziții.

Segmentul american este foarte avansat, operațional. Cel al NATO, dimpotrivă, avansează într-un ritm mai lent. Dar aspectul cel mai important care priveşte segmentul american al bazei este legat de direcția strategică. Aceasta se schimbă: baza nu mai proiectează puterea americană către Rusia, ci către Orientul Mijlociu.

Chiar și pe terenul imaginii, establishmentul de la București pare să caute, prin asocierea intensă cu Emmanuel Macron, un substitut simbolic pentru leadershipul american. Aceste gesturi au valoare de semnal: Parisul trebuie să înțeleagă că România este aliatul loial din Est.

Dar Bucureștiul nu pare să realizeze că elitele franceze de astăzi nu mai sunt sensibile la discursul relației „tradiționale” cu România și nu mai au viziunea angajării in Est de acum douăzeci de ani. Acest tip de deschidere a existat în epoca lui Jacques Chirac, parțial în timpul lui Nicolas Sarkozy, însă s-a estompat.

În plus, la București se înțelege prea puțin faptul că anumite poziționări mai dure ale lui Emmanuel Macron față de Rusia au și rolul de a acoperi o realitate internă complicată și mai puțin de a se angaja într-un Război Rece de durată pentru care Franța nu are resurse și voință.

Declarațiile lui Macron la summitul de la Copenhaga care au omorât din fașă inițiativa ambițioasă a Comisiei Europene de constituire a unui zid al dronelor este exemplară. Franța însăși traversează o perioadă de incertitudine: demisia lui Sébastien Lecornu chiar înainte de formarea noului guvern este simptomatică pentru fragilitatea echilibrului politic parizian.

Franța se schimbă, iar capacitatea sa reală de a-și asuma protecția unei țări de dimensiunea României ridică mari semne de întrebare. Dacă Parisul continuă să joace șahul geopolitic continental – reevaluându-și relația cu Berlinul și încercând, mai mult sau mai puțin discret, să reînvie logica tradițională a alianțelor de echilibrare – Bucureștiul abia dacă învață regulile tablei de joc. România, în aceste mari jocuri europene, rămâne o variabilă de ajustare, nu un actor deplin.

AUTORUL RECOMANDĂ:

• Ce ar trebui să înțelegem după victoria PAS în alegerile din Moldova
• Ce ascunde, de fapt, discursul lui Trump de la ONU și la ce ar trebui să fim atenți