Ce ascunde retragerea americană. România riscă marginalizarea la Marea Neagră

Decizia Statelor Unite de a-și redimensiona angajamentul militar pe continentul european reprezintă o veste proastă pentru Europa, dar confirmă totodată repoziționarea interesului strategic american către alte teatre considerate mai decisive pentru interesele sale globale. Această reorientare geopolitică, logică din perspectiva Washingtonului, este însă un semnal de alarmă pentru regiunea Mării Negre – și în primul rând pentru România și Bulgaria.

În timp ce prezența americană rămâne neschimbată în Polonia și se intensifică în Grecia, Marea Neagră pare împinsă într-un plan secund. Infrastructura militară a României, deși pe deplin operațională, pare să devină tot mai mult o soluție de rezervă în spatele aliniamentului Grecia–Turcia. Mesajul transmis Moscovei este limpede: o dorință de detensionare în zona Mării Negre, însoțită de o ierarhie strategică în care flancul baltic și Mediterana de Est au prioritate. Turcia se profilează astfel ca principalul intermediar al intereselor occidentale în regiune.

SCANDAL Fostul șef ANPC, păcălit cu biletele la concertul Metallica. „Am plătit. Am crezut. Și m-am trezit țepuit”

10:10

RĂZBOI Kievul, sub un atac masiv rusesc cu rachete și drone, joi dimineață. Explozii puternice, blocuri de locuințe și mașini avariate în capitala Ucrainei

10:10

Pentru România, adevărata provocare este acum menținerea pe termen lung a interesului Statelor Unite într-un context în care Marea Neagră devine tot mai periferică. Istoria ne-a arătat că interesul strategic determină întotdeauna interesul politic și economic. Din păcate, trebuie recunoscut că Bucureștiul a făcut prea puțin pentru a-și valorifica potențialul dincolo de dosarul ucrainean, pentru a-și construi un rol util și relevant în Orientul Apropiat. Deși România a fost una dintre puținele țări occidentale care și-au menținut ambasada deschisă la Damasc, acest avantaj diplomatic nu a fost nici valorificat, nici transformat într-un instrument de influență regională.

Mai recent, viziunile excesiv de dogmatice exprimate de Ministerul Afacerilor Externe pot fi apreciate la Paris, în capitalele baltice sau la Kiev, dar riscă să reducă dialogul strategic cu Washingtonul. Faptul că președintele României trebuie să aștepte luni de zile pentru a i se organiza o vizită la Casa Albă, că ministrul de externe este primit de omologul american pentru mai puțin de treizeci de minute (sau 45, varianta optimistă) și că în formatele restrânse privind Ucraina este preferat tandemul Polonia–Finlanda – deși România are cele mai multe argumente, ca vecin cu cea mai lungă și complexă frontieră cu Ucraina și ca stat NATO cel mai apropiat de Crimeea – sunt semnale pe care pare că nu le înțelegem.

La toate acestea se adaugă degradarea dezbaterii publice în materie de politică externă, devenită excesiv de politizată și ostilă exprimării libere a opiniilor. Diplomația românească, folosită tot mai des ca instrument de politică internă, se îndepărtează treptat de prudența, coerența și viziunea strategică ce ar trebui să ghideze un stat aflat la granița marilor falii ale continentului.

România se află într-un moment de inflexiune strategică. Reconfigurarea priorităților americane nu înseamnă neapărat abandon, ci o invitație la luciditate și acțiune. Țara noastră trebuie să înțeleagă că relevanța în ochii partenerilor nu se revendică, ci se construiește – prin inițiativă, prin coerență și prin asumarea unui rol activ acolo unde se decide viitorul regiunii. A miza doar pe proximitatea geografică sau pe statutul de aliat disciplinat nu mai este suficient într-o lume în care valoarea de întrebuinţare a unui partener se măsoară în capacitatea de a propune soluții, nu doar de a le primi.

AUTORUL RECOMANDĂ: