Ștefan Popescu – După o lună de război: un bilanț în favoarea Iranului
Ne apropiem de pragul simbolic al unei luni de conflict cu Iranul, moment care permite o primă evaluare provizorie. Aceasta trebuie să fie una lucidă și obiectivă în ciuda parti-pris-urilor dictate – sper – de interesele statului român. Putem însă afirma fără tăgadă că acest prim bilanț înclină în favoarea Teheranului.
Primele indicii nu provin din declarații triumfaliste iraniene, ci din ajustările discursului american. Semnalele venite de la Washington – flexibilizarea parțială a regimului de sancțiuni petroliere, reluarea canalelor de negociere, retractarea ultimatumurilor formulate în registru maximalist – indică nu atât o schimbare de obiective, cât o recalibrare impusă de constrângeri.
Războiul este un test de rezistență materială și politică! Din această perspectivă, analizele unor instituții precum Royal United Services Institute sugerează o erodare mai rapidă decât anticipat a stocurilor americane și israeliene de muniții, atât ofensive, cât și defensive.
Costurile, de asemenea, au depășit rapid pragul confortului strategic. Estimările care plasează nota de plată a coaliției israelo-americane în jurul a 150 de miliarde de dolari trebuie citite împreună cu solicitarea Pentagonului adresată Congresului pentru suplimentarea bugetară.
În paralel, economia globală reacționează conform unei logici bine cunoscute: tensiunea asupra fluxurilor energetice, creșterea prețurilor hidrocarburilor, riscurile de întrerupere a aprovizionării pentru economii sistemice din Asia de Est. Efectele de contagiune – de la produse petroliere la îngrășăminte – conturează deja spectrul unei crize mai largi, cu reverberații inclusiv în sectorul agricol mondial.
Aceasta nu înseamnă că Iranul este scutit de costuri. Dimpotrivă, infrastructura sa civilă și militară suportă lovituri semnificative. Totuși, ceea ce merită subliniat este continuitatea funcțională a aparatului de stat și, mai ales, capacitatea de ripostă militară. Persistența și precizia loviturilor iraniene indică nu doar un nivel tehnologic, ci și o penetrare informativă consistentă a teatrului de operații. În ultimă fază, selecția țintelor – orientată către active industriale strategice israeliene – sugerează o trecere la un nivel structural. De altfel, acest război este unul pentru supremația regională, între Israel și Iran.
În acest context, simpla evocare a negocierilor de către Donald Trump, indiferent de caracterul său tactic, capătă o semnificație mai profundă: ea reflectă o recunoaștere implicită a faptului că obiectivul maximal – decapitarea conducerii de la Teheran – nu a fost atins. Aceasta echivalează cu o formă de legitimare de facto.
Observația formulată de generalul Jim Mattis, fostul șef al Pentagonului în primii doi ani de președinție Trump 1.0, este fără drept de apel: 15.000 de ținte lovite nu fac mult în absența unei strategii coerente.
Lista cerințelor americane adresate Iranului – de la dezmembrarea completă a programului nuclear până la reconfigurarea întregii sale posturi regionale – ilustrează o discrepanță clasică între obiective și mijloace. Ele configurează mai degrabă un scenariu de capitulare decât unul de negociere. În consecință, probabilitatea acceptării lor de către Teheran este minimă.
De partea cealaltă, constrângerile politice interne sunt la fel de stringente. Benjamin Netanyahu nu își poate permite întoarcerea la statu-quo ante fără a prezenta un rezultat tangibil, cu atât mai mult cu cât costurile suportate de societatea israeliană sunt în creștere.
Dincolo de obiectivele declarate, miza esențială pentru Israel rămâne restabilirea credibilității descurajării – un capital strategic erodat, observat atent de actorii regionali.
În acest sens, emergența Turciei ca rival sistemic direct, inclusiv prin proximitatea geografică din Siria, introduce o variabilă suplimentară în ecuație. Conflictul actual nu este doar o confruntare bilaterală extinsă, ci și un moment de testare a ierarhiilor regionale.
În concluzie, dinamica actuală sugerează mai degrabă prelungirea conflictului într-un registru variabil de intensitate, decât o rezoluție rapidă. Extinderea coaliției către statele arabe sunnite din Golf sau către actori periferici precum Azerbaidjanul apare ca o opțiune de compensare a limitelor existente.
Rămâne însă de văzut în ce măsură aceste state vor accepta costurile și riscurile unei implicări mai profunde. Din această decizie vor decurge nu doar evoluții de ordin militar, ci și consecințe economice și politice pe care, inevitabil, le vom plăti cu toții.
AUTORUL RECOMANDĂ: