Statele Unite prinse în capcana iraniană

De la bun început se cuvine o precizare – mai ales într-o Românie în care comunicarea în materie de politică externă (articole, analize) este dominată de canale oficioase şi de purtători de mesaje. Relația României cu Israelul și cu Statele Unite rămâne axa principală a orientării noastre strategice.

Dar solidaritatea nu trebuie confundată cu suspendarea judecății, a lucidităţii. Alinierea nu presupune renunţarea la demnitate, nici acceptarea unor contorsiuni logice sau a dublului standard. Mai ales nu ne dispensează de efortul de a înțelege situația în toată complexitatea ei.

Din fericire pentru partea instituţională de la noi, decizia europeană de a condamna atacurile iraniene asupra unor ţări din regiune ne-a oferit, convenabil, o ieșire dintr-o dilemă inconfortabilă: aceea de a ne poziționa între Washington și Bruxelles.

ACTUALITATE Ion Grigore, zis „John din Berceni”, despre gruparea sportivilor: „Nu era niciun șef”

11:30

INEDIT Suma record cu care s-a trezit în cont un tapițer din Suedia. Ce a făcut cu banii

11:27

Comunicatul privind participarea la Consiliul Afacerilor Externe este revelator: Iranul este o dictatură, un regim care a furnizat drone Rusiei pentru agresiunea împotriva Ucrainei. Punct.

Aproape surprinzător că nu s-a mers până la a sugera – cum o fac deja destui comentatori entuziaști – că operațiunile israelo-americane ar urmări democratizarea Iranului… Trebuie totuși remarcat că Donald Trump nu poate fi acuzat de ipocrizie: discursul său a rămas constant ancorat în registrul intereselor americane.

Acum să trecem la analiza celor două zile şi jumătate de război la momentul în care scriu aceste rânduri. Primul lucru care îmi vine în minte este formula lui Talleyrand: „este mai mult decât o crimă, este o greșeală”.

O eroare serioasă a președintelui Trump, care a ignorat rezervele militarilor, în frunte cu șeful Statului Major, generalul Dan Caine. Sprijinind intervenția israeliană, Washingtonul a oferit Teheranului ocazia unei demonstrații tehnologice.

Iranul a putut expune vulnerabilități reale ale dispozitivului americano-israelian – de la nivelul stocurilor până la performanța interceptării. Acesta este de fapt primul război în care Statele Unite au în faţă o putere tehnologică şi militară semnificativă.

Mai mult, eliminarea ayatollahului Ali Khamenei și a unor comandanți de rang înalt nu a produs efectul scontat: nici continuitatea politico-militară a Republicii Islamice, nici capacitatea sa de reacție nu par serios afectate. Oricine își amintește garda nemuritorilor de la Persepolis înțelege logica de reziliență instituțională pe care Iranul continuă să o demonstreze. Acesta a fost primul eşec major al Statelor Unite şi Israelului.

Nu întâmplător preşedintele Trump şi vicepreşedintele Vance au vorbit despre un război scurt, considerând că eliminarea leadershipului religios şi militar iranian va paraliza aparatul de stat şi cel militar. Nu a fost aşa.

În orizontul imediat, coaliția americano-israeliană riscă să se confrunte cu niveluri critice ale stocurilor de muniții (în războiul din iunie anul trecut, penuria de muniţii a Israelului s-a făcut simţită după zece zile, fără să aibă în faţă intensitatea răspunsului iranian de acum). De aici, probabil, apelul la contribuția europeană. Ironia nu trebuie ratată: administrația Trump pare să redescopere utilitatea aliaților europeni.

Problema este că și arsenalele europene sunt limitate, iar implicarea lor va avea costuri de oportunitate evidente. Fiecare interceptor trimis spre Orientul Mijlociu limitează disponibilităţile pentru Ucraina.

Dincolo de dimensiunea strict militară, consecințele indirecte sunt potențial mai grave. Creșterea prețului petrolului şi a gazului, presiunile inflaționiste, perturbarea fluxurilor de hidrocarburi din Golf și derutarea transportului maritim pe la Capul Bunei Speranțe — toate acestea compun tabloul clasic al unei frânări economice globale, poate chiar stagnare. Costuri mai mari, timpi mai lungi, prime de asigurare în creștere.

Paradoxal, principalul beneficiar colateral riscă să fie Rusia, consolidată în rolul său de furnizor energetic sistemic și avantajată la fiecare dolar adăugat barilului. În plan simbolic, efectul ar putea fi și mai profund: o creștere a prestigiului Iranului în lumea islamică și în Sudul Global, accelerând tendințele – deja vizibile – de dezoccidentalizare a sistemului internațional.

În fine, există și frontul politic intern american. După trei campanii (2016, 2020 şi 2024) construite şi împotriva reflexelor neoconservatoare ale administraţiei George W. Bush și după promisiuni explicite că nu va declanșa un război cu Iranul, Donald Trump se expune acum criticilor venite chiar din nucleul curentului MAGA. Cu posibile consecințe asupra alegerilor de la jumătatea mandatului.

În loc să se concentreze pe refacerea ţesutului industrial şi competiţia cu China, Statele Unite îşi risipeşte resursele (între două şi patru miliarde de dolari pe zi) într-un război care nu le va ajuta nici în lărgirea şi consolidarea arhitecturii regionale pe baza acordurilor Abraham.

Pe scurt: o operațiune ce riscă să genereze costuri strategice disproporționate – exact genul de ecuație pe care istoria o taxează, de regulă, fără milă.

Ce va urma ? Logica crudă a războiului de uzură ne va spune. Cine îşi va epuiza primul resursele critice? Stocurile americano-israeliene de interceptori sau capacitatea Iranului de a menţine ritmul lansărilor de rachete ? Războiele de uzură sunt câştigate nu de cel care loveşte mai spectaculos, ci de cel care rezistă mai mult.

AUTORUL RECOMANDĂ:

• Lecția celor 4 ani de război în Ucraina. Ce urmează
• Europa cu două viteze. România la periferie