Ponta: O țintă realistă pentru intrarea României în zona euro este 2018 – 2020

Publicat: 19 11. 2013, 11:32
Actualizat: 11 08. 2014, 01:24

Premierul Victor Ponta a declarat că perioada 2018-2020 este o țintă realistă pentru intrarea în zona euro, iar România urmărește cu prudență Polonia, țară mult mai avansată în ceea ce privește reformele structurale.

„Vrem să fim pregătiți și competitivi atunci când ne alăturăm zonei euro. Cred că 2018-2020 este o țintă realistă. Urmărim, în mod prudent, Polonia, care este mult mai avansată decât România în ceea ce privește reformele structurale”, a afirmat Ponta într-un interviu acordat CNBC, întrebat dacă va mai aștepta pentru a vedea „cum va arăta zona euro în câțiva ani”, înainte de a adopta moneda unică europeană.

Șeful Guvernului a adăugat că așteaptă ca planul anticriză adoptat de liderii din zona euro să își facă efectul până la sfârșitul acestui deceniu.

Ponta a subliniat că România trebuie să fie pregătită pentru intrarea în zona euro în ceea ce privește indicatorii economici, inflația și forța de muncă, potrivit CNBC.

„Cred că zona euro nu are nevoie de încă un jucător slab, de aceea trebuie, mai întâi, să ne pregătim. Dar angajamentul politic este să ne alăturăm zonei euro și cred că aceasta ar fi în beneficiul României, dar și al tuturor celorlalte țări din UE”, a afirmat premierul.

Ponta a declarat, într-un interviu publicat în luna iunie de Deutsche Welle, că România poate fi pregătită din punct de vedere structural pentru adoptarea monedei euro în 2017-2018 și ar putea deveni membră a zonei euro în acest orizont de timp.

Premierul a făcut și atunci referire la Polonia, afirmând că s-a „pus de acord cu perspectiva Poloniei, celălalt mare jucător din afara zonei euro”.

La finele anului trecut, când România încă păstra ținta de adoptare a monedei euro în 2015, Ponta a declarat că România trebuie să meargă pe drumul Poloniei, și anume să spună foarte clar că este în favoarea unei Europe cât mai bine închegate, că dorește să intre în Euro, însă anul 2015 nu este un reper bătut în cuie.

În luna aprilie, Guvernul a transmis Comisiei Europene un program de convergență care nu mai include o țintă pentru adoptarea monedei euro, premierul Victor Ponta afirmând atunci că 1 ianuarie 2019 reprezintă „un obiectiv destul de realist” pentru adoptarea monedei euro de către România.

El a amintit atunci că un astfel de obiectiv este stabilit împreună cu Banca Națională și mediul de afaceri.

O lună mai târziu, președintele Traian Băsescu a declarat că anul 2017 ar trebui să fie termenul optim pentru adoptarea de către România a monedei euro, în condițiile în care 2015 nu mai este viabil.

Guvernatorul BNR Mugur Isărescu a declarat, în noiembrie 2012, că trecerea la moneda euro în anul 2015 nu mai intră în discuție, dar încercarea de a respecta criteriile de aderare, inclusiv menținerea deficitului bugetar sub pragul de 3% din PIB, este un bun exercițiu de disciplină economică.

Economistul șef al BNR, Valentin Lazea, afirma anterior că aderarea la euro în 2015 este dificilă pentru România, iar noul guvern format după alegerile parlamentare din decembrie avea să decidă dacă va fi menținut sau nu calendarul de adoptare a monedei unice europene.

Intrarea în ERM-II, mecanismul european al ratelor de schimb, este etapa premergătoare aderării la zona euro. Înainte de a intra în zona euro, o țară trebuie să respecte criteriile economice incluse în Tratatul de la Maastricht, respectiv să se afle timp de doi ani în ERM-II, timp în care moneda națională să fluctueze într-un intervalul de plus-minus 15% față de euro.

Polonia a renunțat de asemenea, în programul de convergență actualizat transmis CE în luna aprilie, la asumarea unei ținte indicative privind aderarea la zona euro, invocând ca motive incertitudini legate de orizontul de timp necesar pentru respectarea precondițiilor, dar și „situația din zona euro”.

Premierul polonez Donald Tusk a afirmat în luna iulie că adoptarea euro va întârzia probabil pentru o perioadă de încă 10 ani, deoarece este necesară modificarea constituției, care nu poate fi realizată fără o majoritate calificată de cel puțin două treimi în Parlament.