Am eliberat, în sfârșit, Justiția. S-a făcut dreptate!

Vestea că doctoriței Codruța îi erau zilele numărate, se răspândise fulgerător pe holurile spitalului. Auzisem diverse povești despre personaj, mulți dintre colegii de breaslă o detestau, în timp ce pacienții, ca de obicei, aveau păreri împărțite. Unii nutreau puternice sentimente de ură, alții o adorau fără rețineri. Însă absolut toți îi știau de frică.

În calitatea oficială de membru al Colegiului Medicilor Psihiatri (și neoficială, de agent acoperit al Direcției Psihiatrice Anticorupție) Codruța îi hărțuia pe medici mai ceva ca pe hoții de cai. Urmărea să-i bage la pușcărie pentru mal praxis și abuzuri asupra pacienților. Cei din conducerea spitalului, în frunte cu președintele Liviu, o trecuseră demult pe lista neagră, doar că fuseseră legați de mâini și de picioare din pricina susținerii pe care doctorița o avea printre diplomații occidentali. Pe unii, îi tratase în secret, la domiciliu, reușise să-i facă să-și controleze ieșirile nervoase în public și comportamentul deviant în sânul familiei. Se spunea că pe ambasadorul Olandei, spre exemplu, îl scăpase de obiceiul pervers de a-și turna omletă fierbinte în chiloți, printr-o serie de ședințe cu electroșocuri la nivelul testiculelor.  

ENERGIE Din cauza caniculei, România are cea mai scumpă energie electrică din Europa

21:40

NEWS ALERT Călin Georgescu susține că Nicușor Dan are o înțelegere cu Zelenski pentru a implica NATO în război prin România. „Serviciile americane știu”

21:21

Nemiloasă cu angajații spitalului prinși furând din mâncarea bolnavilor, din rația de medicamente sau chiar din stocul de pijamale și lenjerie intimă, Codruța își crease imaginea de justițiar. Mulți îi tolerau excesele, știute fiind metodele neortodoxe prin care doctorița îi punea la respect pe pacienții agresivi și pe doctorii corupți. Traian îmi povestise că văzuse cu ochii lui, într-o sâmbătă seara, cum Codruța îl băgase la izolare pe un coleg care furase medicamente antipsihotice și neuroleptice. Urmarea fusese cruntă. Doctorul se rugase de ea, cu lacrimi în ochi, să-l ierte. Primise drept pedeapsă să citească Programul de Guvernare al Partidului și să alcătuiască un Top 10 al celor mai cretine idei. Dacă topul ar fi ajuns ulterior în mâinile președintelui Liviu, soarta doctorului ar fi fost pecetluită.

În curtea interioară a Micului Pentagon, mă uit la Elena cum aleargă, veselă, în șlapi și costum de baie. Pe pista de bicliclete, Klaus vine în urma ei cu un Pegas rablagit, de dinainte de Revoluție. Are pană la roata din față, dar nu pare să se sinchisească, pedalează în forță, la bustul gol, iar când trece pe lângă mine mă salută militărește, cu palma întinsă la chipiul imaginar. Cățărat în vârful unui stejar, Traian trimite mesaje Morse cu lanterna. Mă strigă de sus, îmi spune că-i vorba de informații confidențiale pe care tocmai le primise de la generalul Florian, șeful serviciului secret PSIPUPU, un fals pacient de la salonul 20-20 căruia bolnavii îi aflaseră adevărata identitate. Informațiile erau legate de iminenta decapitare a doctoriței Codruța. Jocurile fuseseră făcute. Doctorul Tudorel reușise imposibilul.

M-aș fi așteptat la o revoltă spontană și foarte violentă din partea pacienților care sprijineau necondiționat Statul Paralel KRISIS. Însă ceva se întâmplase. Nebunia de altădată lăsase locul unei atmosfere senine, de vacanță. Până și Klaus, liderul de facto al bolnavilor din opoziție, se comporta suspect de calm, își luase aerul lui Bănel Nicoliță de după autogolul cu Real Madrid.

Mă așez pe bancă și lângă mine apare, din senin, doctorul Tudorel. Se uită la ceas, își scoate medicamentele din buzunarul de la piept, le presoară pe antebraț și le trage pe nas cu dezinvoltură. Alergia îi provoacă o criză, strănută încontinuu. Își suflă nasul într-o bancnotă de 100 de dolari, pe care o aruncă la coș, apoi strănută din nou. Când se liniștește, mă bate, amical, pe umăr.

― Tinere, astăzi am repurtat o victorie importantă…  

Ridic din sprâncene.

― Mă scuzați, despre ce victorie vorbiți?

― Am scăpat de-o belea. Gata, Codruța este istorie. Am eliberat, în sfârșit, Justiția. S-a făcut dreptate, nebunule!

Mă pupă pe ambii obraji, apoi pe gură, apăsat, habar n-am cum să reacționez. Îmi vine să vomit. Elena își întrerupe cursa solitară și vine lângă noi, își strivește sânii de fața lui Tudorel. Gâfâie ca după o partidă de box cu Tolo, în cadrul Galei Bute.

― Felicitări, profesore! Binomul a murit, trăiască Partidul!  

― Mersi, Nuți…

Bărbatul rămăsese cu chelia înfiptă între sâni, părea copleșit. Încearcă să evadeze, o întreabă pe Nuți despre tratament.

― Ia zi, cum te simți? Te mai doare capul?

― De azi înainte, mă doare fix în cur, Tudorele! Sunt fericită. Hai pa, am treabă.

Dispare prin spatele băncii și se cațără în copac, să stea de vorbă cu Traian, care în continuare lansează semnale Morse cu lanterna către cei trei camarazi eșuați undeva în largul Mării Negre, în barca Partidului.

Îl zăresc pe Klaus. E ostenit, își atârnă anvelopa spartă în jurul gâtului, iar bicicleta o aruncă în iarbă, înainte de-a veni agale spre noi. Afișând un sictir care i-ar fi scos din sărite până și pe spectatorii japonezi din sala concertului de Anul Nou de la Viena, bărbatul umflă o pungă transparentă, apoi o sparge la urechea lui Tudorel. Tresar puternic, însă doctorul nici măcar nu clipește. Se vede că are antrenament.

― Am urmărit cu atenție și îngrijorare măgăria pe care i-ai făcut-o Codruței, doctore. Să-ți fie rușine! Mă pui să aleg între două rele și să mor dacă am chef. Dacă o demit, lumea zice că-s laș, dacă n-o demit, zice că-s nebun…  

În continuare, Tudorel rămâne nemișcat, privește în gol. Din vârful copacului, Traian coboară și-i pune lanterna în ochi, ridicându-i pleoapele.

― Doctore, matale ești grav bolnav de putere! Zi drept, ai încurcat medicamentele. Ai luat de-ale noastre, de la pacienți…

Când Tudorel e pe punctul de-a scoate pistolul cu electroșocuri, îl vede pe președintele Liviu ieșind din clădire cu un porc vietnamez de companie. Cei doi se îmbrățisează și se felicită reciproc.

― Doctore, am o rugăminte. Ia animalu’ ăsta și plimbă-l prin curte.

― Până când să-l plimb, președinte Liviu?

― Nu știu. Pân-o revocă pe Codruța, cred… (va urma)

Orice asemănare cu personaje și situații reale nu este deloc întâmplătoare