Câtă încredere poți avea în ceilalți?

Redactor:
Raluca Ion
Câtă încredere poți avea în ceilalți?
Flămând și uitat de părinți, un copil a ajuns de urgență la spital după ce i s-a făcut rău de foame. Trăia, împreună cu fratele său, într-o casă înghețată care nu se afla în mijlocul unei păduri. Ci dintr-un sat de oameni.

Mama băieților, care au 11 și 13 ani, e plecată de multă vreme în străinătate, iar tatăl lor s-a dus în urmă cu două săptămâni să-și caute de lucru într-un alt județ, lăsând vorbă la un vecin să aibă grijă de băieții săi. Când au ajuns însă la ei medicii, băieții nu mai mâncaseră de două zile, erau deshidratați, înfrigurați și bolnavi.

Sunt doar doi dintre copiii abandonați de părinți, de semenii lor, de autoritățile care ar fi trebuit să intervină și să-i scoată dintr-un mediu care s-a transformat, zi după zi, într-o amenințare.

Știrea, publicată marți, a stârnit revoltă pe rețelele de socializare. Cititorii s-au întrebat pe bună dreptate la secțiunile de comentarii ale ziarelor unde au fost vecinii care le puteau întinde o farfurie cu mâncare, unde au fost profesorii de la școala unde cei doi învățau, unde a fost preotul comunei, unde a fost primarul, unde a fost Direcția pentru Protecția Copilului? De ce autoritățile nu monitorizau această familie aflată într-o situație grea și, dacă o monitorizau, de ce nu au făcut nimic? E cumplit să ajungi într-o situație atât de vulnerabilă, e revoltător să vezi că autoritățile dau dovadă de neglijență criminală, e trist să afli că trăiești într-o societate atât de indiferentă, e greu de acceptat că tu însuți poți fi parte a acestei indiferențe.

Cu toate acestea, nu este inexplicabil. Am ajuns în situația în care nu ne mai miră nimic pe această lume. Trăim de atâta vreme în vecinătatea sărăciei extreme încât a ajuns să ni se pară normalitate. Am avut de atâtea ori măsura caracterului indestructibil al mizeriei încât a început să ni se pară eternă. Și, de aici mai departe, au ajuns, printr-un transfer ciudat, să ni se pară indestructibili cei care trăiesc în mizerie. Se întâmplă, uneori, ca oamenii să creadă că aceștia s-au adaptat la mediul vitreg în care trăiesc într-un fel care i-a făcut invincibili. Am auzit de multe ori cum „ăia mănâncă din gunoaie și n-au nici pe dracu'”, că ai lor copii merg iarna în picioarele goale și sunt sănătoși tun. Deși, de cele mai multe ori, este exact pe dos, iar speranța de viață în cadrul grupurilor cu risc este semnificativ mai mică în comparație cu restul populației.

Și mai e ceva. Un studiu făcut în urmă cu câțiva ani de IRES a arătat că 85% dintre români cred că trebuie să fie prudenți în relațiile cu ceilalți, 66% sunt convinși că majoritatea semenilor lor vor să profite de ei, 46% dintre români nu au niciun fel de încredere în vecini. Când nu ai încredere în ceilalți, când ai impresia că vor să profite de tine, ești mult mai reticent atunci când trebuie să îți oferi ajutorul. Iar această ezitare face ca sprijinul care ar putea face diferența dintre viață și moarte să vină în unele cazuri prea târziu.

Probabil că oamenii din satul din Vaslui de care depindeau cei doi frați n-au nici ei prea multă încredere în ceilalți. Dar cât de demni de încredere sunt ei înșiși? Câtă încredere să mai aibă acum niște copii vulnerabili în fața unor adulți care i-au lăsat baltă? Ideea că ceilalți nu sunt demni de încredere riscă treptat să se transforme într-o realitate, într-o profeție autoîmplinită la nivelul întregii societăți.

 

 

Inchide