Despre Colectiv, un fel de statistică

M-am întors prin ploaie o bucată de drum, spre casă, de la Spitalul Militar din Bruxelles. Am mers așa și m-am gândit cum se poate modela tot ce simți atunci când ai un om în fața ta pe care îl doare, știi că nu poți să faci nimic și că indiferent ce îi spui, există un risc să îl minți.

Cred că varianta cea mai la îndemână, în context, este să-i dai niște cifre. Noi am avut atâția, rata de supraviețuire este de atât, suntem peste medie, bună ziua. Dacă acesta este planul, am un scurt amendament : să faceți, vă rog, statisticile, diferențiat, pe cei transferați în străinătate și pe cei rămași în România. Că așa e corect.

Apoi, să judecăm lucid, pe măsuri : doi scafandri norvegieni blocați într-o peșteră au reușit performanța extraordinară de a determina deblocarea Mecanismului de protecție civilă pentru că, pentru Norvegia, viețile a încă doi oameni care ar fi riscat, fără echipamentele necesare, să meargă în aceeași peșteră și să moară, au contat. Mult mai mult decât orgoliul sau teama ca nu cumva cineva foarte sus-pus să se facă de rușine, în această situație atât de atipică. Prin urmare au solicitat ajutor într-un mod în care un răspuns unitar și competent al altor state să-i scoată cât mai repede din acest episod delicat. Statistic vorbind, șansele ca răspunsul statelor-membre, în caz de solicitare a deblocării mecanismului, pentru situația excepțională de la #colectiv,  să fi fost ferm și afirmativ sunt aici de … ? (face calcului domnul ministru, dar în special cei care au decis, după ce au aflat, într-un târziu, de existența lui, să nu-l deblocheze, totuși).

MESAJ Claudiu Manda vorbește de o „seară istorică în Bănie” după ce Universitatea Craiova a devenit campioana României: „Felicitări, leilor!”

23:31

VIDEO Două avioane de vânătoare americane F/A-18 s-au ciocnit pe durata unui spectacol aerian. Toți cei patru piloți au reușit să se parașuteze în siguranță

23:00

Tot pe calcul matematic, suportul financiar, logistic, medical, pe care l-ar fi primit România de la statele-membre era (pe lozinca români suntem, atât producem, atât putem), o adevărată binecuvântare de la Dumnezeu (care este absent din statistici, deși există riscul să-ți cadă în cap când mergi pe stradă, pentru că majoritatea opiniei publice îl plasează în cer). Ar fi acoperit niște cheltuieli la care cu greu s-a făcut și se va face față în continuare. Să nu luați în calcul bani din diferite fonduri de ajutorare. Să facem doar economie la buget.

Statistic vorbind, dacă tot nu s-a deblocat mecanismul, rata de răspuns a statelor solicitate ar fi fost covârșitor de mare, oricum,  dacă cineva, la nivelul unei celule de criză, constituită ad-hoc și transparentă, ar fi trimis aceste solicitări, coordonat.  Nu mai ajugeam, mă gândesc, la momentele jenante în care ambasade străine băteau la porțile ONG-urilor, exprimându-și dorința de ajuta și neștiind exact pe cine. Cum această celulă de criză nu s-a constituit, ca să dăm cifre, reacția internațională putea fi zero. Noroc de niște tineri și de niște ong-iști inimoși care au bătut din ușă în ușă de spital, de minister străin, de reprezentanțe, ca să ceară ajutor. Unul a ajuns, cu oameni, tocmai din Norvegia ca să se poată constitui, în sfârșit, o echipă mixtă de evaluare a pacienților și a posibilităților de transfer. Ce șanse erau, matematic vorbind, ca tocmai acestui om ambasada și ministerul să-i radă numele de pe orice listă, ca și cum n-ar fi existat, și să i se interzică să comunice cu pacienții, a doua zi după ce a plecat ? ZERO, după bunul simț. Sută la sută, după logica statistică ministerială. Complicată matematică.

Mai departe, pe cifre : o evaluare atentă a bacteriilor din mediul intra-spitalicesc românesc și din spitalele de unde au plecat cei transferați există, presupun. Riscurile erau cunoscute, din acest punct de vedere, că doar suntem matematicieni. Dar nu s-au luat în calcul, nici pentru cei rămași, nici pentru cei plecați, pentru că suntem optimiști și le ținem pumnii strânși, și la unii, și la ceilalți. La ce procent e lucid să fixăm doza de Doamne-ajută aici ? Întreb, nu dau cu parul, credința e opțională.

În concluzie, etic este să : a) spui că va fi bine ?  b) îi informezi despre opțiuni și să le facilitezi transferul ?  c) urli că e criminal să îi lași să moară de septicemie, în oprobiul public ? d) știi cu precizie și pentru cei transferați, și pentru cei rămași,  numărul de bacterii, tipologia, pattern-ul, la ce și cum sunt rezistente, ce soluții există și unde se pot căuta, dacă nu le ai tu ?

Le-au descoperit alții și acum luptă cu ele și fac studii ca să-i poată ajuta pe cei care le-au adus (românii noștri, cei care atâta putem) să se întoarcă, teferi, înapoi în România spitalelor din care le-au adunat cu poala. Suntem cu credință pentru ei și cu pumnii strânși. Pentru cei deja plecați, pentru cei care au rămas. Dar ăsta e un lucru aproape firesc, nu ?

O fi o situație excepțională. Dar este o situație excepțională care a dezvăluit niște erori și niște crevase de sistem profunde, pe care numai un răspuns unitar le poate remedia. Un sistem de sănătate făcut pulbere, niște planuri de intervenție în caz de situații de urgență, inexistente, o incapacitate de gestiune copleșitoare.  Toți călcăm în aceleași spitale, toți mergem pe sub aceleași clădiri, iar în caz de seism major, statistic vorbind, șansele ca un balcon cu bulină să ne cadă în cap sunt sensibil mai mari decât norocul să ne aterizeze cumva, pe creștet, direct Dumnezeu.

Addendum 1: Oamenii din Colectiv și familiile lor trebuie protejați pe termen mediu și lung, cu legi și fapte, nu cu vorbe.

Addendum 2: Fiecare om, în parte, are dreptul la această protecție. Simpla eliminare din sistem a hoților și a afacerilor de milioane de euro pe banii contribuabililor ar crește semnificativ resursele. Asta plătim cu vieți de oameni, în fiecare zi.

Addendum 3: Faptul că acum sunteți miniștri li se datorează lor.

Închei optimist, nu pentru acest context, ci pentru că mâine mă duc la oamenii mei și o să îi pot vedea zâmbind. Cu speranță, știindu-se pe mâini sigure. Cu încrederea pe care le-o da un sistem medical performant. Nu miraculos, doar performant. Cu oameni zâmbitori, care își fac treaba cu prisosință, au cu ce, sunt bine plătiți, protejați, motivați să continue. Nimic nu ne împiedică să ajungem acolo, dacă am judeca, decizional, având ca prioritate interesul și respectul pentru oameni.

Sigur, rămâne aici aspectul necuantificabil, care poate pune probleme majore în abordare: dreptul la viață, pe care n-ai cum să-l raportezi la PIB. Gândul lor bun, apropierea umană, zâmbetul pe care mă duc să-l caut, în fiecare zi, pentru că știu că e un semn de bine. E demonstrabil, matematic, că asta poate da forță unei mase critice suficient de mari încât să vă țină în corzi, până când om cu om, vor păși într-un spital, o cafenea, o școală, sau pur și simplu pe stradă, simțindu-se în siguranță. O masă critică chiar mai mare și mai puternică decât cea pe care a generat-o tragedia lor.