Fantomele Războiului Rece

Caut cu înfrigurare cartea, am rătăcit-o pe undeva. Așa că nu pot pune ghilimele, dar bazați-vă pe memoria mea vizuală: paginile mi se deschid în cap, una câte una.  

(Mi-am amintit brusc de conversațiile celor trei, după ce l-am ascultat pe președintele Iohannis vorbind despre bugetul Apărării).

Că Scowcroft și Brzezinski vorbesc deschis despre interesul național, fără să-l roage pe Ignatius să le țină de șase, nu mă miră. Mă înduioșează cu câtă sfială rostim noi sintagma asta. 

O să spuneți că Scowcroft și Brzezinski sunt două fantome ale Războiului Rece. Ei bine, fantomele sunt mai lucide și mai conectate la realitate decât mulți imberbi ai politicilor de securitate de la noi și de aiurea.     

EXTERNE Trump afirmă că nu a luat nici o decizie finală în privința Iranului. Dar glonțul a fost tras deja. Portavionul USS Gerald R. Ford este pe poziții

23:12

EXTERNE Bill Clinton, audiat în cazul Epstein: ”N-am văzut şi n-am făcut nimic rău. Chiar şi privind în urmă n-am văzut nimic care să mă alerteze”

22:49

Pe 1 aprilie 2008, Ignatius îi stârnește cu o întrebare: e, oare, înțelept să insistăm pentru planul instalațiilor anti-rachetă din Cehia și Polonia? (Propunerea administrației Bush, care l-a scos din sărite pe Putin). Răspunde Scowcroft (reproduc aproape cuvânt cu cuvânt): președintele  W. Bush a declarat că nu putem să-i permitem Iranului să obțină arme nucleare. Totuși, acum vrea să construim o apărare împotriva acestor arme, considerând deci că Iranul oricum le va avea. Nu pricep. Nu-mi e clar nici dacă se dorește apărarea Europei sau apărarea Americii. Dacă între timp nu s-a modificat tehnologia, amândouă, în același timp, nu pot fi apărate. Intervine Brzezinski: Polonezilor și cehilor (care greu se lăsau înduplecați, n.m.) le spun așa: este în interesul vostru să fiți prietenii apropiați ai SUA. Dacă Statele Unite chiar doresc scutul anti-rachetă, ar trebui să-l faceți. Dacă NATO dorește sistemul anti-rachetă, iar Rusia lui Putin îl acceptă, atunci totul e în ordine. Puteți face un aranjament cu SUA ca să obțineți compensații – de pildă, modernizarea forțelor armate.

Polonia, dacă nu s-ar fi răzgândit, era cât pe ce să obțină – în schimbul ampalasării scutului – modernizarea armatei. Ce am obținut noi, românii, de pe urma scutului care urmează să fie instalat la Deveselu, mi-e foarte neclar.

(Că trebuie să investim în Apărare, e limpede. Cel puțin 2 la sută din PIB, cum ne-am angajat la summitul din septembrie anul trecut, dacă nu 2,38 la sută, cum ne-am angajat la intrarea în NATO).

Revin. Nici unul dintre cei doi titani ai securității nu vedeau rostul scutului anti-rachetă în primăvara lui 2008. De atunci s-au schimbat multe – Rusia a intrat în Crimeea etc. – dar nu într-atât de multe încât scutul anti-rachetă să nu fie altceva decât o sperietoare, în care, la o adică, arsenalul rusesc nu se va împotmoli.

Are dreptate George Friedman, influentul strateg de la „CIA din umbra”, care în mai 2013, aflat la București, ni se adresa astfel: „Cred că scutul anti-rachetă  nu e sistemul de apărare potrivit (…). E foarte costisitor. Nu vă protejează de nici o amenințare concretă. E, mai degrabă, un simbol. Iar mie, în chestiuni militare, nu-mi plac simbolurile, îmi plac lucrurile cu greutate. Puterea. Și nu mă interesează prea mult ca România să aibă un scut anti-rachetă pe teritoriul ei, ci mai degrabă echipament anti-tanc, sprijin logistic. Acestea sunt lucrurile care constituie puterea militară. Eu nu am fost niciodată un fan al scuturilor anti-rachetă și am crezut mereu că, făcând din asta problema centrală pentru Europa, europenii nu vor înțelege natura apărării (…). Să discutăm despre lucruri mai importante! E doar un simbol gigantic. Nu câștigi războaie cu ajutorul simbolurilor. Iar noi nu avem alianțe militare care să nu poată câștiga războaie. Noi avem rachete. Rusia nu va lansa rachete. Iranul, dacă va lansa rachete, nu le va lansa în direcția voastră. Pur și simplu nu reprezintă o problemă. Problema este să vă asigurați că aveți granițele securizate. Cum a spus și Charles de Gaulle, care știa că nu putea înfrânge un dușman – de exemplu, Rusia – dar voia să fie în stare să le rupă măcar un braț, ca să nu invadeze. Asta cred eu că ar trebui să fie strategia României: nu veți fi în stare să vă înfrângeți un dușman, dar ar trebui să puteți să-i rupeți mâna. După aia, se va gândi de două ori înainte să încerce vreo agresiune”.

Eu încă mai cred că „strategia cea mai bună e să lași adversarul să se învingă singur” (Sun Tze).