Ferdinand de Castilia și Cristoforo Colombo la Islaz

Ferdinand de Castilia și Cristoforo Colombo la Islaz
Nu știu alții cum sunt, dar românii au o relație specială cu banii. Dacă unul câștigă o sumă mare, muncind însă cinstit și din greu, prea puțini îl admiră. În schimb, banii căpătați fără muncă, peste noapte, strălucesc magic pe aceste plaiuri. Cei care susțin că posedă o metodă cu care câștigi sigur la loto, cei care declară, înainte de a intra în pușcărie, că Dumnezeu i-a ajutat să adune sute de milioane de euro sunt idolii mulțimii. Cât despre căutătorii de comori...

Corneliu Porumboiu a găsit doi, într-un bloc din București, și i-a pus pe ecran. Costi nu e bogat, dar nici muritor de foame nu e, lucrează la primărie,  are un copil care visează la o comoară din povestea lui Robin Hood, pe care tatăl său i-o citește seara, și o nevastă care întruchipează perfect Cumințenia Pământului a lui Brâncuși. Românul nostru, cu rate de plătit și bani socotiți, nu arată ca unul care dă vrabia din mână pe zece de pe gard sau umblă după cai verzi să le ia potcoavele. Un vecin însă, Vecinul, mic întreprinzător falimentar, înglodat în datorii, își închipuie, cât se poate de serios, că se poate salva dacă găsește „comoara” pe care bunicul lui zice că străbunicul ar fi îngropat-o în curtea casei părintești la venirea comuniștilor…

O legendă împărțită la doi și bazată pe nimic, pe care o livrează un mofluz, e de ajuns ca să-l determine pe simplul cetățean Costi să investească aproape o mie de euro, fără teama de a fi considerat dobitoc?

Dacă ne gândim la entuziasmul cu care milioane de români și-au pus economiile în Caritas, SAFI sau FNI, părându-li-se normal și moral să câștige de 8-10 ori mai mult în aceste temple ale proniei cerești unde dormind te-mbogățești, răspunsul e da. Sau la cei care i-au dat bani „vrăjitorului numerelor” Ogică-OTV, ca să-i înmulțească și au rămas fără ei…

Am citit scenariul Comorii lui Corneliu Porumboiu în urmă cu aproape doi  ani. Aș putea să vi-l povestesc cuvânt cu cuvânt, și tot ar merita să vă duceți să vedeți filmul. Pentru că, după experimentalismul minimalist extrem din Al doilea joc, Porumboiu a făcut acum cel mai cinematografic dintre filmele sale.

Ritmul și compoziția cadrelor (din nou remarcabilă creația directorului de imagine Tudor Mircea), coloana sonoră în secvențele căutărilor de zi și de noapte prin ograda sălbăticită a vechii case din Islazul proclamației de la 1848 (încă un „motiv” pentru vizionarul cavaler român de El Dorado, Costi, să creadă că trebuie să existe comoara!) încheagă un spațiu cinematografic rar, alcătuit numai din elemente de real, dar cu o aură metafizică din ce în ce mai intensă… Spectrele istoriilor sângeroase petrecute pe bucata aceea de pământ din Câmpia Română, dezmățul, violența, râsul călăilor, plânsul morților le simțim zbătându-se în iarbă, în trunchiurile copacilor, în frunzele bătute de vânt, în pereții mâncați de timp… Zgomotul intermitent al detectorului de metale parcă vine din gâtlejul unui animal fantastic, din alte ere…

După Aferim!-ul lui Radu Jude, e o încântare să văd atât de repede un alt film românesc în care aparatul de filmat funcționează ca o mașină a timpului.

Și a firii omenești. Personajele din Comoara sunt mult mai evolutive decât cele din Polițist, adjectiv sau  Metabolism. Vecinul, slăbuț, decent și calm până la placiditate, ajunge, în mai puțin de o oră, din politicos, politic pricinos, agresiv până la a pune mâna pe cazma să dea în cap. „Burghezul” Costi, destinat unei vieți de familie câtuși de puțin aventuroase, devine, împreună cu nevasta, Ferdinand și Isabela de Castilia finanțând expediția propusă de Vecinul Cristoforo Colombo. Când inițiatorul pierde speranța și renunță, Costi continuă să sape ca un posedat după Indiile de Vest… și nu mai are de gând să fie atât de legalist încât să declare la Poliție ce-or găsi…

În vreme ce vrăjitorul cu nuielușa fermecată, Cornel, bătrânul prestator de detecție la negru, care își fentează șeful și fiscul, se dovedește un evazionist omenos și onest. 

Toma Cuzin și amatorii Adrian Purcărescu și Corneliu Cozmei, conduși cu mână sigură, reușesc să verosimilizeze toate aceste treceri actoricește dificile.

În final, Corneliu Porumboiu ne mai urcă o dată de pe pământ în basm – cu ajutorul unei lădițe metalice ruginite și al unui părculeț cu instalații de joacă pentru copii, întruchipează intersecția a trei ziceri ale lui Iisus:

„Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o țarină. Omul care o găsește o ascunde; și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea” (Matei, 13, 44).

„De nu vă veți reveni și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei, 18, 3).

„Adunați-vă comori în cer unde nu le mănâncă moliile și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde îți este comoara, acolo îți va fi și inima!” (Matei, 6, 19-21).

Și mai amintește acest film minunat că într-un tată poate să stea ghemuit un frățior al copilului său, care, câteodată, ridică fruntea.

P.S.

Nu pot, totuși, să nu spun, așa cum i-am spus și lui Corneliu Porumboiu, că hipermărinimia lui Costi din ultima secvență mi se pare forțată și nepotrivită cu personajul.

   

 

Inchide