Netanyahu și Romney: o combinație explozivă pentru Orientul Mijlociu

Mitt Romney, candidatul republican la președinția Statelor Unite, e un Gigi Becali (mormon), altoit cu Edmond Tălmăcean (din care scoatem dansul și păstrăm discursul)
Mitt Romney, candidatul republican la președinția Statelor Unite, e un Gigi Becali (mormon), altoit cu Edmond Tălmăcean (din care scoatem dansul și păstrăm discursul)

Mitt Romney, candidatul republican la președinția Statelor Unite, e un Gigi Becali (mormon), altoit cu Edmond Tălmăcean (scoatem dansul și păstrăm discursul). Observatorii politici sunt aproape unanimi în a recunoaște că Romney este cel mai slab pregătit candidat la prezidențiale din istoria modernă a Americii.

Dar nu faptul că e slab pregătit îl face pe fostul guvernator de Massachusetts să fie, cel puțin în materie de Orient Mijlociu, ca trotilul la brâul unui terorist sinucigaș.

Romney e neobosit, plin de inițiative și mereu dornic să cuvânte. Nu mai departe zilele trecute, președintele Putin – (care, altminteri, îl ignoră compătimitor) – a simțit nevoia să-i mulțumească agitatului candidat, pentru că zicerea acestuia (Rusia e inamicul nr. 1 al SUA) i-a oferit un argument solid să-și justifice opoziția vehementă față de scuturile NATO amplasate în Europa de Est – (vezi Deveselu). Și l-a determinat pe John Kerry să constate că prezidențiabilul discută despre Rusia de parcă s-ar fi documentat  urmărind „Rocky IV”.

Agitând problema iraniană pe un ton ultimativ, Mitt Romney își închipuie că va atrage simpatia evreilor americani și admirația necondiționată a adevăratului său mentor în materie de politică internațională – Bibi Netanyahu.

Cei doi (între care distanța intelectuală e ca de la Washington în Golful Hormuz) sunt, deocamdată, ca două boabe într-o păstaie sau ca două picături de rouă pe o frunză de dafin (cum spun orientalii), iar premierul israelian încalcă toate cutumele dimplomatice, sprijinindu-și pe față vechiul prieten în campania electorală. Dacă însă Netanyahu își închipuie că – în cazul în care Romney va fi ales președinte al Statelor Unite – îl va putea controla, se înșeală: prostia tenace e mereu imprevizibilă.

În fine, Barack Obama – (de parcă relațiile dintre el și șeful Executivului israelian nu s-ar fi răcit suficient în ultima vreme) – a refuzat să-l primească zilele trecute pe Bibi, sub pretextul unei agende încărcate.

Dat afară pe ușă, Netanyahu are tot interesul să intre pe fereastră, măcar până în decembrie, când speră să-și vadă candidatul președinte.

Catastrofal nu doar pentru zona Orientului Mijlociu, ci – prin consecințele politice, economice, umanitare – pentru întreaga lume, un război cu Iranul e, totuși, greu de presupus că va avea loc, cel puțin până în 2013.

Manevrele militare ale aliaților – care se desfășoară în aceste zile în Golf, cu o logistică impresionantă, menită și să descurajeze – sunt utilizate propagandistic, ca semn al unui iminent conflict. „Ne apropiem de sfârșitul jocului”, plusează, în stilu-i obișnuit, Netanyahu, dând de înțeles (prin agenții lui de influență din media) că, după 27 septembrie, când operațiunile sunt programate să se încheie, trupele nu vor părăsi zona, în eventualitatea unui atac israelian împotriva bazelor nucleare iraniene.

În mesajul său de Rosh Hashanah, președintele Simon Peres (care nu are nici atribuții constituționale, nici pretenții de „jucător”) și-a exprimat, între altele, speranța că reluarea contactelor cu palestinienii s-ar putea produce… cândva, în anul viitor. Numai că soluționarea problemei palestiniene fost și rămâne fundamentală pentru pacea Orientului Mijlociu. Pe lângă aceasta, presupusele arme nucleare ale Iranului par o poveste bună de dat ocol adevărului. Dar, atâta timp cât Netanyahu se va afla la cârma Israelului, dialogul cu palestinienii rămâne un deziderat bine împachetat în minciuni patetice.         

 

Inchide