Nu despre Simona Halep

Nu despre Simona Halep
I-am adresat domnișoarei Halep, într-un final de articol, rugămintea să nu citească ce scrie presa despre ea, în special cea românească, și nici măcar ce scrie subsemnatul. Ca un om cu o jumătate de secol de tenis în ochi, în mâini, în picioare și, mai ales, în memorie, îmi îngădui s-o rog acum să facă o excepție cu acest comentariu. Pentru că nu e despre ea, ci despre un francez și un elvețian.

Francezul a atins semifinala Wimbledonului în 2007, la 21 de ani, dar de atunci n-a mai reușit nimic notabil pe Iarba Fiarelor. Acum, la 29 de ani, Richard Gasquet i-a învins la Wimbledon pe Dimitrov, Kirgyos și pe campionul de la Roland Garros, Stan Wawrinka. A ajuns din nou în semifinală, unde a fost biruit în trei seturi strânse, într-un meci frumos, de liderul mondial, campionul en titre al Wimbledonului, Novak Djoković. Cum a fost posibilă performanța lui Richard, pe care prea puțini o mai așteptau?

Simplu și greu: prin modificări și îmbunătățiri aduse jocului său. L-am văzut cu surprindere pe Gasquet servind mult mai apăsat și plasat, atât primul, cât și al doilea serviciu, deficitar până acum, închizând puțin priza forehandului prea deschis, pe care pierdea multe puncte, întărind și mai mult excepționalul său rever cu o mână și, în fine, venind la fileu, ceea ce înainte făcea rar. Un jucător foarte talentat, de aproape 30 de ani, a învățat lucruri pe care nu le-a stăpânit ani de zile. Pentru că a înțeles că rămânând la ce știe, nu mai poate învinge adversari de clasă.

Dacă în fața lui nu s-ar fi aflat un Nole stâncă, foarte calm și încrezător, după ce a scăpat viu din meciul de două zile cu „călăul” Kevin Anderson, dacă nu l-ar fi istovit încleștarea de 5 seturi la fir de păr cu Wawrinka,  Richard Gasquet ar fi jucat finala cu Federer.

Am spus „un elvețian”. Dar, cu tot respectul pentru frumoasa Șvițeră, nu mă pot gândi la Federer Roger decât ca la un cetățean al planetei, întrucât este una dintre alcătuirile de pe pământ vizibile din spațiul cosmic. În seara asta, am avut în fața ochilor un Federer cum n-am văzut în cei 16 ani de când îl urmăresc.

Victoriile la Wimbledon ale regelui Roiger, 7 la număr, s-au bazat pe serviciul și forehandul fantastice. Reverul era cotat ca partea lui mai slabă (pe care a explotat-o  fără milă Rafael Nadal, cu stânga lui cros înaltă și învârtită), iar la fileu nu prea se îndemna. În august, Federer va împlini 34 de ani. A declarat că vrea să mai câștige o dată la All England Club și simte că ar fi ultimul prilej. Nu a recurs pentru asta la jocul lui „vechi”, care i-a adus atâtea satisfacții în trecut. Împreună cu un alt mare campion al Wimbledonului, Stefan Edberg, Federer a lucrat mult reverul, atacându-l mai repede, mai din față, aproape mereu din demivolé, lovitură cu care l-a îngenuncheat pe posesorul unui backhand killer ca Andy Murray. De câte ori a simțit că are un spațiu-timp de un metru, o fracțiune de secundă, a țâșnit spre fileu făcând voleuri și smeciuri terminale, ca Edberg în anii `80. A fost mai bun până și în oricum fenomenalul lui serviciu, proiectându-l cu o regularitate ușor inumană mai la tușă, și mai „încărcat”, cu un procentaj de peste 80% pe primul.

Firește, ceea ce l-a învins pe un Murray aflat, la rândul său, în cea mai bună formă, scoțând in extremis niște mingi de păreau trucaje pe computer, a fost aripa Geniului. După ce Andy a trimis un serviciu perfect, în dreapta, spre exterior, la vinclu, Roger scoate cu un slais de rever în extensie totală, Andy lovește tare cu forehandul în partea opusă, tot în vinclul terenului, Roger fuge parcă zburând pe pernă de aer și agață mingea, dar o trimite prea scurt, pe centru. Murray vine în față și lovește cu forehand invers departe de Federer, în dreapta. Abia oprit în praful frânării, Roger se întoarce, din nou zborul ireal, ajunge și apucă să ridice racheta pe rever, dar fără să mai poată folosi niciun centimetru-gram din corp, de la călcâie până la încheietura pumnului, în lovitură. Și de acolo, numai din pumn, „orbește”,cu spatele la plasă, împinge un passing plat, în cros scurt, pe lângă un Murray stăpân pe fileu. Scoțianul a rămas o clipă holbat, ca și cum ar fi văzut un strigoi, apoi a ridicat pur și simplu din umeri: „Așa ceva nu există”.

Nu știu cum o să mai scriu despre tenis după ce Roger Federer se va retrage.

Dar fără schimbările în jocul său, fără a învăța, împreună cu Edberg, la „bătrânețe”, regele Roiger, cel mai mare jucător al tuturor timpurilor, nu ar fi ajuns în finală pierzând un singur set în 6 meciuri.

Atât, Simona.

×
Inchide