O poveste strecurată în mapa lui Iohannis

Să vină americanii, să vină NATO, răsună unele voci în ultimele zile, căci președintele Klaus Iohannis dă cu oiștea în gard și pune șef la SRI fără să se consulte cu partenerii externi ai României. Eduard Hellvig este într-adevăr un personaj cu multe pete politice la dosar, care la prima vedere nu are anvergura și nici background-ul de dorit pentru a deveni șeful celui mai important serviciu secret al României.

De aici și de la argumentarea acestei poziții (și, slavă Domnului, există muniție politică anti-Hellvig suficientă), până să-i pui însă în cârcă lui Klaus Iohannis că nu a luat lumină înainte să facă acest pas este o cale destul de lungă, pe care cred că este deopotrivă periculos și penibil să o apucăm.

Mentalitatea salvării care vine din exterior are și ea o limită de funcționalitate, chiar și într-o Românie atât de coruptă și ineficient condusă precum cea din 2015.

Mai întâi, un reputat jurnalist a considerat că președintele Klaus Iohannis ar fi greșit informându-i pe partenerii americani sec, cu scurt timp înainte, că Eduard Hellvig va fi propunerea sa pentru șefia SRI. În cinstea parteneriatului strategic pe care România îl are cu SUA și a relațiilor foarte strânse de intelligence și de obiective militare comune pe care le avem cu americanii, SUA ar fi meritat mai mult. Oare? Ce ar fi trebuit să facă Iohannis mai mult decât să dea un „heads-up” americanilor? Să ceară voie, să solicite consultanță?

Duminică, Monica Macovei a preluat teza și i-a dat o tentă ușor demagogică, cu ocazia lansării partidului său M10. Klaus Iohannis nu doar că trebuia să fie mai atent cu SUA în ce privește propunerea lui Hellvig, dar ar fi trebuit nici mai mult nici mai puțin decât să se consulte cu NATO pe acest subiect. Spectacol de artificii. Oare cum ar fi trebuit să decurgă această consultare ca să fie acceptabilă pentru Monica Macovei? Trebuia Iohannis să sune la conducerea civilă a NATO, la secretariatul general, sau poate să-l sune direct pe generalul Philip Breedlove? Sau trebuiau organizate convorbiri telefonice cu restul celor 27 de state aliate NATO, în care Iohannis să spună „Das ist Herr Hellvig, thank you very much”?

Și dacă Iohannis să spunem că ar fi făcut-o, ar fi dat sfară-n Alianță și în Parteneriat că alesul este Hellvig, omul său de la partid, iar răspunsul primit de la Washington sau de la Bruxelles ar fi fost anti-Hellvig, cum ar fi trebuit Iohannis să procedeze mai departe? Să vină cu o altă propunere mai pe placul partenerilor noștri de încredere? Cum s-ar fi chemat atunci acea nominalizare de șef al SRI și câtă credibilitate ar mai fi avut ea?

Consider că într-o alianță, parteneriat strategic sau relație diplomatică, mișcările bruște nu pot într-adevăr decât să dăuneze, iar curtoazia și gesturile de prietenie nu pot fi decât binevenite. Cu Rusia tropăind la câteva sute de kilometri de granița României, din ce în ce mai imprevizibilă, cu atât mai mult aceste lucruri sunt valabile. Totuși, nu cred că șefia celui mai important serviciu secret intern al României intră în această categorie. Este o prerogativă exclusivă a președintelui acestei țări, iar influențele externe la acest nivel nu cred că ajută la clădirea credibilității nominalizatului.

Ideea că România a avansat sau a evitat derapajele interne mereu numai la imbolduri de la partenerii occidentali mai civilizați și mai școliți într-ale democrației decât noi este într-adevăr o realitate, nu o vorbă în vânt. Cel mai pregnant s-a văzut acest lucru, în anii recenți, la spasmele politice din 2012, dar și la încercările de schimbări de legi esențiale și la pociri ale Codului Penal în miez de noapte, în Parlament, din 2013. Atunci, cancelariile occidentale au intervenit cu mesaje diplomatice stringente. Poate că dacă aceste „mesaje” ar fi lipsit, România ar fi arătat mult mai rău acum în ce privește cel puțin corupția și funcționarea justiției și statului de drept.

Totuși, mentalitatea salvării care vine din exterior își află limitele aici. Nu cred că orice decizie majoră luată în România trebuie să primească a priori ștampila de control tehnic al calității de la partenerii noștri externi, iar alegerea unui șef de serviciu secret se înscrie la această categorie.

Eram prea tânăr să îmi aduc aminte ce vâlve interne și externe a stârnit în 2006 numirea politicianului PSD George Maior la vârful SRI, însă am intuiția că Eduard Hellvig nu stârnește acum, în 2015, nici mai multe, nici mai puține. Într-adevăr, Maior avea experiența diplomatului în spate, în plus față de liberalul Hellvig. Însă după spusele lui Traian Băsescu, în afară de lovitura de imagine de a numi un șef SRI din tabăra politică de opoziție, nici Băsescu nu s-a consultat cu partenerii externi înainte să facă această numire. Iar România anului 2006 era mult mai fragilă din punct de vedere politic și al securității decât este acum, în 2015.

De asemenea, mai am o vagă intuiție. Cred că partenerii americani și cei din NATO ar fi fost mult mai nervoși dacă președintele Klaus Iohannis ar fi făcut o mișcare neanunțată și bruscă la adresa generalului Florian Coldea, prim-adjunctul SRI. Pentru că, dincolo de discuțiile pro și contra de natură politică, să nu uităm că ițăraia secretă și operativă de care sunt cel mai interesați atât partenerii externi ai României, cât și autoritățile interne care colaborează cu SRI (vezi DNA și parchetele, de exemplu) stă în mâinile militarilor din SRI, nu în biroul directorului civil.