Pigmeul din palatul puterii

E meșteșug de prostie să te lași să aluneci din Săptămâna Luminată în bezna politicii românești, ca pe un derdeluș de lături.

Mă străduiesc să amân momentul, trag de timp, pun între mine și actualitatea i-mediată o parabolă pe care am pescuit-o din cel mai politic roman al lui Salman Rushdie (căruia ayatollahii nu i-au ridicat, de trei decenii, fatwa) – „Shalimar clovnul”:

„Palatul puterii e un labirint de încăperi ce comunică (…). N-are ferestre și nu se vede nici o ușă. Mai întâi trebuie să afli cum vei intra. După ce ai dezlegat taina, când intri ca un suplicant în prima anticameră a puterii, te va întâmpina un bărbat cu cap de șacal, care va încerca să te azvârle afară. Dacă rămâi, o să încerce să te înghită. Dacă, prin viclenie, reușești să treci de el, vei intra în a doua cameră, păzită de data asta de un bărbat cu cap de câine turbat, iar în a treia cameră te va întâmpina unul cu cap de urs înfometat și tot așa. În penultima cameră e un bărbat cu cap de vulpe. El nu va încerca să te împiedice să intri în ultima cameră, unde se află cel care deține puterea adevărată (…). Camera puterii nu impresionează prin nimic, iar omul puterii, cel care șade în ea, te privește din spatele unui birou gol. Pare mic, insignifiant, temător (…)”.