Portul armei – un drept al omului

Portul armei  - un drept al omului
Publicat: 25/02/2018, 16:54
Actualizat: 10/01/2020, 11:23

La întrebarea cum pot fi prevenite masacrele din școlile americane, răspunsul lui Trump a fost: înarmăm profesorii! Cu alte cuvinte – mai vindem niște arme.

În 2006, Bernard-Henri Lévy a publicat „American Vertigo”, jurnalul călătoriei sale în Statele Unite. Există în carte un episod intitulat „Înarmați ca naziștii”, pe care îl transcriu spre reflecție (traducerea din franceză Ion Doru Brana, Editura Nemira, București 2007, pag. 171-174):

, mă prevenise, în biroul ei din Austin, impetuoasa Carole Keeton Strayhorn, Texas comptroller of public accounts. .

Zis și făcut. Abia am ajuns la Dallas, o iau pe Route 30, apoi pe Tom Landry Highway, după numele antrenorului de la Dallas Cow-boy Team of Football. Și iată-mă în central unui oraș ciudat, tot numai parcuri, hoteluri pustii, intersecții de autostrăzi încrucișându-se pe mai multe niveluri pe deasupra capetelor, dar pe unde trec puține mașini – iată-mă în central acestui oraș gol, unde nici admirabilul Kimbell Museum al lui Louis Kahn, nici faimosul hotel Texas în care și-au petrecut ultima noapte John și Jackie Kennedy nu par a atrage pe cineva și unde totul pare construit de fapt în jurul clădirii mussoliniene cu fațadă albă despre care îmi vorbise revizoarea contabilă și unde o pancartă anunță: Great Western Show.

Trec, în hol, pe lângă un cuplu de obezi purtând fiecare pe umăr câte o pușcă nouă. Văd un ins scund cenușiu, cu o față impenetrabilă, care duce în brațe un pachet prea mare pentru el, cu formă de mitralieră. Îmi declin identitatea unui grup de polițiști care verifică – absurd, dar adevărat – dacă nu sunt înarmat. Depășesc masa acoperită cu un fel de pâslă ponosită, la care Național Rifle Association își recrutează noii aderenți. Și pătrund în sala expozițiilor.

Sute de standuri. Mii de cumpărători și de gură-cască umblând, foarte concentrați, printre standuri. Grupuri. Familii. Mame surescitate împingând landouri. Bătrâni, tineri, cu ochii la fel de strălucitori. Tatuați și burghezi. Falși cowboys. Sudiști veritabili, deghizați în soldați din războiul de Secesiune, în căutarea unor piese de epocă. Un stand cu puști din războiul din Coreea. Un altul unde se pot mângâia pumnale al căror certificat de origine precizează câtor le-au vărsat sângele. Bush Master Competition AR-15, asemănătoare cu cele din care citeam, într-un ziar din Las Vegas, că s-a furat un stoc din nu știu ce cazarmă. Un tip care-și zice Yoda, ca Marele Maestru din Războiul stelelor, și care vinde o a carabinei de calibru 50, Barrett 82 A-1. Prețul? 8.000 de dolari. Procedura? Să fii cetățean american și să ai permis de conducere valabil. Atâta tot? Atâta tot. Nu-i nevoie de o autorizație de la FBI? Ba da; un telefon; agentul, la celălalt capăt al firului, notează; nu cere numărul de serie, doar notează. Totuși, nu sunt cazuri la care refuzați să vindeți? Câteodată, da; să presupunem că veniți și-mi spuneți: ; la asta, într-adevăr, ezit; nu vinzi unui tip aflat sub efectul emoției. Dar eu, de pildă? Dacă n-aș fi francez, mi-ați vinde una dintre minunile dumneavoastră? Șovăie… Mă privește lung… Nu-i sigur, nu; nu vinzi oricui; iar dumneavoastră nici nu vă pricepeți deloc, văd bine…

Și apoi, lângă cel al lui Yoda, alt stand pe care nu l-am remarcat imediat. Tipul se numește Michael Morris. Are la vreo 60 de ani, tenul cărămiziu și o vestă de piele albă. Un afis anunță: Collector paying top prices. Și observ că obiectul sale sunt German war relics, altfel zis arme și relicve naziste. Sunt acolo, de-a valma, insigne de piloți. Păpuși cu figura lui Goebbels. Cruci încârligate. Pistoale Luger la 18.000 de dolari. Revolverul personal al lui Himmler. Sabia lui Göring. Cea a lui Julius Schirner. O bucată din ușa Cartierului General din München. Un fragment din chipiul autentic al Führerului. Una dintre cele 31 de bransarde – serie limitată! numerotate! – care au aparținut primelor sale gărzi de corp. Și, expus precum cea mai prețioasă carte de artă, un catalog în care sunt fotografiate piesele cele mai rare ale colecției sale, cele pe care nu le arată decât clienților de excepție și care decorează propria sa locuință: statui din ceară, de mărime naturală, ale unor ofițeri nazilști; căști pe etajere de bibliotecă; un bol de argint, cadou al lui Hitler pentru Eva Braun; farfurii gravate cu un cap de mort, din care ar fi mâncat cuplul; și piesa de rezistență, un imens tablou, aproape o frescă, înfățișându-l pe Hitler în uniformă, cu mantaua pe umeri, cu pumnalul la șold, foarte feminin. .

Antique dealers ca Michael Morris, buni americani sensibili, ca și el, la nazistă, voi mai vedea, pe măsură ce voi pătrunde tot mai adânc, încă vreo jumătate de duzină. Voi descoperi, aproape și mai rea, prăvălia lui Lance și Judith Frickensmith, doi ucrainieni care vând the most prejudicial, controversial films ever made – adică videocasete cu filmele lui Leni Riefenstahl, casete cu marșuri și cântece naziste, un film antisemit intitulat The House of Rothschild, un altul The Glory Years, Ruins of the Reich, vol.III. Un drept al omului, chiar așa, această poveste cu arme? Un drept constituțional legat, cum spunea revizoarea, de caracterul al noțiunii de menținere a ordinii? Pornesc din nou la drum, spre Louisiana, din ce în ce mai sceptic – o parte din mine întrebându-se dacă nu cumva aici, în această fascinație cumplită și grotescă, se va fi aflând mai degrabă excplicația întregii afaceri. Ei, da! Frazele sforăitoare. Argumentele electorale. Profesiunile de credință pompoase ale NRA și ale președintelui său, Wayne LaPierre, intervievat, săptămâna trecută, în Virginia și revendicând dreptul de a te înarma cu aceeași energie ca Rod Dreher pe cel de a-ți crește copiii acasă. Și, la urma-urmelor, non-exprimat brusc întrevăzut, orizont posibil al acestei logorei, adevărul său suprem, secret și, deși cel mai adesea inconștient, fatalmente active în minți: acest kitsch hitlerist, acest joc morbid cu oroarea, această dorință tâmpă de a te deghiza nestânjenit în nazist…”.