Povestea monarhiei și povestea României. Fără prinți și fără vise

Redactor:
Raluca Ion
Povestea monarhiei și povestea României. Fără prinți și fără vise
A existat ceva extrem de important pentru cei care, în 1992, au venit de departe să-l salute pe Regele Mihai: felul în care acești oameni înstrăinați de viță nobilă urmau să-și lege viața de cea a României. Calea prin care îi vor oferi un exemplu de eleganță, de moralitate, de implicare, de decență, de strălucire, de noblețe. Exemplul viu, nu cartea cu poze. Ființa, nu eticheta. Visul, nu închipuirea.

Această scenă, în care joacă un băiețel frumos și carismatic, în vârstă de cinci ani, ar fi putut fi începutul unui film. Dacă ar fi scris-o un scenarist de la Hollywood, te-ai fi așezat mai bine pe canapea și ai fi început să speri, ai fi încercat să-ți imaginezi cum, după nesfârșite necazuri, băiatul, devenit bărbat, va salva lumea. Te-ai fi întristat, când l-ai fi văzut, gata să izbucnească în plâns, în timp ce se pregătea să urce cele 15 trepte prea înalte spre tribuna Parlamentului, spre putere. Și te-ar fi împietrit să o auzi pe Principesa Elena spunându-i ferm: ‘Amintește-ți că ești rege și fiu de rege’. Apoi ai fi râs. Fiindcă scenaristul ți-ar fi arătat atunci cum copilul se înveselește și râde de patriarhul cu barbă albă și mantia lungă măturând pământul, aflat la tribuna Parlamentului. Și cum ochii băiatului l-au urmărit, multă vreme, „cu un licăr pe nefericitul patriarh”.

Întâmplările amintite nu sunt parte dintr-un film, ci din istoria României și au fost descrise de un jurnalist al revistei Time, în numărul din august 1927. Le-am descoperit în urmă cu aproape patru ani, în arhiva online a revistei Time, atunci când documentam un articol despre Regele Mihai, care se pregătea să țină, după 60 de ani, primul său discurs în Parlament. La 84 de ani de la momentul în care Mihai I a devenit pentru prima dată rege, din cele relatate dispăruse suspansul, însă am citit cu mare emoție despre acest început de viață. O viață de care prezentul României se leagă printr-un fir mai tare și mai subtil decât lasă să se vadă realitățile acestei lumi, trecute și viitoare. Un fir de poveste.

În 1992, când la balconul hotelului Continental a ieșit Regele, în stradă erau aproape un milion de oameni, iar pe câțiva dintre ei am ajuns să îi cunosc mai târziu. Nu sunt monarhiști și, chiar dacă au strigat atunci „Monarhia salvează România”, n-au sperat, de fapt, că regele va prelua conducerea țării. Au simțit însă, în acele vremuri bizare și periculoase, că de felul în care România va integra în povestea ei Casa Regală va depinde viitorul său. România care primește acasă, fără patimă, un rege alungat, nimicit în zeci de ani de propaganda comunistă, este o țară care își înțelege trecutul. O țară în care sirenele cu ultrasunete care șuieră ceasul urii nu mai sunt auzite de nimeni, pentru că acum e vremea oamenilor și a conștiinței. O țară pregătită să întrebe și să afle ce fel de personaj a fost acest monarh în istoria acestui loc.

Și a mai existat ceva extrem de important pentru cei care, în 1992, au venit de departe să-l salute pe rege: calea prin care acești oameni înstrăinați de viță nobilă urmau să-și lege viața de cea a României. Felul în care îi vor oferi un exemplu de eleganță, de moralitate, de implicare, de decență, de strălucire, de noblețe. Exemplul viu, nu cartea cu poze. Ființa, nu eticheta. Visul, nu închipuirea.

Cu Regele Mihai se afla atunci un băiat frumos ca o promisiune. Era doar puțin mai mare decât a fost el însuși când a urcat pentru prima data pe tronul României. Românii s-au uitat la copilul din balcon. Copilul s-a uitat la români. După ce a devenit principe a povestit câte ceva din ce a văzut. Se întâmpla la puțin timp după ce luase cina și ceruse să meargă în camera lui. Ca și bunicul său, a fost protagonistul unui moment aproape cinematografic. „Am stat în pat o vreme, iar apoi m-am dus la fereastra camerei mele de unde am văzut o mare de lume în stradă. Eram foarte curios, așa că am deschis fereastra, am scos capul afară și fiindcă nu reușeam să văd foarte bine, m-am așezat pe pervazul ferestrei. Până nu am auzit ovațiile mulțimii nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Am luat câteva lalele care se aflau în vaza de pe masă, m-am întors la fereastră și m-am urcat, din nou, pe pervaz și, în timp ce mă aplecam, am început să arunc, rând pe rând, câte o floare. La fiecare floare aruncată, uralele mulțimii erau din ce în ce mai puternice. Am aflat mai târziu că adulții, care erau încă la cină, s-au îngrijorat auzind uralele de afară așa că tatăl meu vitreg a venit repede în camera mea să vadă ce se întâmplă. Atunci mi-am dat seama că am dat de necaz…”

Toți cititorii mari sau mici din lume știu că o istorisire în care sunt doar regi, curteni și niciun prinț este condamnată să fie plictisitoare, iar prin acel copil Casa Regală reușea cumva să dea României o poveste la care să viseze. Și a făcut-o și mai târziu, când copilul a crescut. „Fermecător și frumos, un ecologist convins, sportiv entuziast și susținător al actelor de caritate pentru copiii aflați în nevoie”, după cum îl descria recent The Guardian, Nicolae a reușit, după ce a fost numit Principe în 2010, să câștige simpatia românilor și să o transfere asupra Casei Regale. S-au scris despre el sute de articole, citite de nenumărați oameni, iar acest lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată cu o știre despre o carte de bucate regală, o decorație la palat sau o ținută potrivită de un designer celebru pe un os domnesc.

De o imagine mai luminoasă s-a bucurat doar Regele însuși, atunci când a luat parte, împreună cu familia, la nunta Prințului William și a lui Kate Middleton. Haina aceea închisă la culoare care aproape se atingea, în fotografie, de cea roșie, de gală, a prințului William, adăpostea nu doar un om, ci o istorie – un privilegiu dobândit prin naștere, o înfrângere copleșitoare, un abandon uriaș, o izolare nesfârșită, o sumă de speranțe nebunești, o recucerire pală și târzie, o viață. Ultimul supraviețuitor dintre șefii de stat europeni din cel de-Al Doilea Război Mondial era atât de potrivit în imaginea de sărbătoare a celei mai puternice monarhii, încât părea că noi înșine cu a noastră istorie ne potrivim în lumea aceea cu prinți și prințese, regi și regine.

Timpul a trecut. O viață – de la scena în care copilul Mihai devenea rege. Anii în care un om mai mic care voia lumea la picioare devine un om mare, fericit cu o lume mică – de când fostul monarh revenea din exil. Vreme cât să îți răsară două-trei riduri fine în colțul ochilor, de când Regele emoționa prin prezența lui la nunta regală.

Acum două zile, cât am clipit din ochi între o știre și alta, a apărut pe internet o nouă fotografie. Într-o încăpere a reședinței din Elveția, principele Radu, Mihnea Constantinescu, ambasador cu însărcinari speciale pentru securitatea energetica, fost consilier al lui Adrian Năstase, consilierul regal Ioan Luca Vlad și Regele Mihai țineau o ședință de excludere în care îi retrăgeau, pentru fapte lumești, titlul de principe lui Nicolae. E o imagine în culori terne, din care lipsesc nuanțele grației, carismei, nobleții. Fotografia finală a unei povești pe care mulți români au visat-o altfel.

*SFÂRȘIT*

Inchide