Războiul hidrocarburilor în Mediterana de Est

Parlamentul de la Ankara, întrunit în sesiune de urgență, a autorizat ieri Executivul turc să trimită trupe în Libia, în sprijinul Guvernului de Uniune Națională al lui Fayez al-Serraj, sprijinit de ONU, și împotriva celei de-a doua administrații, cu sediul la Benghazi, condusă de generalul Haftar.

Motivând că al-Serraj a cerut ajutor, în urma acordului martitim și militar semnat cu câteva luni în urmă, partidul președintelui ErdoÄŸan și aliații săi au argumentat în dezbaterile parlamentare că demersul e menit să apere interesele Turciei în Libia și în Meditarana de Est.

La nici o oră după decizia Legislativului, ErdoÄŸan și Trump au avut convorbire telefonică, în care liderul de la Casa Albă l-ar fi prevenit pe omologul său de la Ak Saray (Palatul Alb) că orice amestec în Libia va complica situația. (Turcia și cu atât mai puțin Libia nu figurează însă între prioritățile lui Donald J. Trump, ceea ce încurajează Ankara să își desfășoare agenda regională).

REACȚIE Judecătorul Bogdan Mateescu cere demisia președintelui CCR după întâlnirea cu Bolojan

14:19

FLASH NEWS Augustin Zegrean comentează întâlnirea secretă dintre șefa CCR și Ilie Bolojan: Nu au ce discuta în birouri pe nu știu unde

13:57

Tot ieri, la Atena, Grecia, Cipru și Israel au semnat acordul cu privire la gazoductul EastMed, care va transporta, din 2025, uriașele resursele de gaz din regiune, afectând astfel interesele Turciei care, pe de-o parte a ratat o înțelegere cu Israelul și pe de alta a încercat, fără succes, să stopeze exploatarea resurselor de către Cipru, considerând că aparțin de drept Republicii Turce a Ciprului de Nord.

Nu întâmplător decizia Legislativului de la Ankara și Acordul de la Atena s-au desfășurat simultan. Turcia e decisă, la nevoie, sub pretextul că trimite trupe în ajutorul Guvernului de la Tripoli, să blocheze accesul în Mediterana de Est.

Asaltul generalului Haftar, comandantul Armatei Naționale Libiene, asupra cspitalei Tripoli, declanșat cu luni de zile în urmă, se apropie de deznodământ. Dar această ultimă campanie pe care o poartă acum e susținută de Rusia, evident deranjată de înțelegerile dintre Ankara și Tripoli, care schimbă balanța de putere în Mediterana în favoarea Turciei. Sprijinind opoziția din Benghazi, Putin își deschide drum în regiune, implicându-se – cu costuri mult mai mici decât în Siria – în criza libiană.

Generalul Haftar e susținut de Emirate (cu arme), Egipt, Arabia Saudită (cu arme, prin interpuși) și Israel. Firește, implicit și de Franța, care în 2011 a fost vârful de lance al răsturnării de la putere a lui Gaddafi.

Bazele militare ale Rusiei din Tartus și Latakia sunt un instrument esențial al luptei pentru influență în Mediterana de Est. Instalarea unor baze militare în Libia (parte și din strategia Turciei) ar aduce Rusia la granița NATO, în proximitatea Italiei și a Greciei.

Demersurile lui ErdoÄŸan în Libia, menite finalmente să-și asigure independența energetică, nu convin lui Putin, al cărui interes e să țină aproape Turcia ca un client important al hidrocarburilor sale.

În condițiile în care Statele Unite nu au o poziționare articulată, fermă, consecventă în privința Turciei, abandonată în disputele dintre Departamentul de Stat și Pentagon, Rusia profită pentru a încerca să preia discret inițiativa în acest război al hidrocarburilor care va zgâlțâi puternic scena internațională în lunile care vin.