Români cu Luceafăru-n cap

Acum, n-am pretenția ca toată lumea să se știe cu Eminescu. Să se cunoască cu el… Eu, da, care am copilărit, până târziu, în zona Gării de Nord, cu putoarea zoaielor Pieței Matache în nas, împinse dimineața pe rigolă, spre canale, peste drum de „țigănia” din Popa Tatu, în cel mai al dracului comunism, am avut un pic de noroc.

Pe timpul ăla, pe Grivița – cam pe unde și-au făcut, azi, Udrea și Cocoș vreo două hoteluri mai mici, iar pe terenul alăturat, ăla mare (cică, tot al lor), niște neni cu mulți bani (petrodolari, înțeleg) au ridicat un palat de fier și sticlă, pe locul fostelor cinematografe Feroviarul și Buzești – pe colț, erau niște case mari, boierești, naționalizate. Unii spuneau că ar fi fost din casele Miței Biciclista, alții că nu. Mă rog, nici nu mai contează.

SĂNĂTATE SUA anunță măsuri drastice împotriva epidemiei de Ebola care ia amploare în Africa. Rubio: „Nu vom lăsa niciun caz să intre în țară”

11:11

NEWS ALERT Angajații Vămii declanșează proteste la nivel național din cauza Legii salarizării. Timpii de așteptare la frontiere ar putea crește

11:10

Ce contează, de fapt, este că, după ce treceai de casa asta (în care s-a deschis, pe urmă, la parter, o librărie care m-a mâncat de bani mai vorace decât lupii cei flămânzi), odată intrat pe strada Buzești, făcându-ți loc pe trotuarul îngust, înghesuit între zidurile coclit-coșcovite ale caselor vechi și vagonul tramvaiul, care venea, repetat, dinspre „Virgiliu” și mergea, urlând/scrâșnind, spre 1 Mai, treceai de Hotel Marna și ajungeai în dreptul unei uși mărunte și misterioase. Mai departe, câteva prăvălii vechi, într-una din ele apărând, mai târziu, un expres împuțit care duhnea greu a ulei ars, a cârnați alterați, perpeliți la repezeală într-o tigaie de tablă, cu ceapă multă, ca să facă fum și să acopere împuțiciunea.

Lângă ușa expresului de mai târziu, mobilat cu trei-patru mese învelite cu pânză pestriță, arsă de țigară ca un obraz cu bube de vărsat, stătea, mai mereu închisă, ușa misterioasă. Dădea într-o scară întunecoasă.

Cam între ușile-astea două stătea, într-o zi, rezemat de perete, primul individ – unul între două vârste, cu ochelari și cu o pălărie ponosită, de chefliu – pe care l-am auzit vorbind despre poetul național:

– Uite-aici a stat Eminescu, zice și-i arată consoartei ușa, cu o mișcare scurtă, din cap.

– Care Eminescu? întreabă femeia, cu voce joasă și privire neclară.

– Eminescu, poetu”, Mimi, ce Dumnezeu? Cică a stat aici, cu Veronica. Așa zice lumea…

Tot mai neclară, femeia ezită câteva secunde, apoi își apropie fața de umărul bărbatului:

– Și l-au luat?!

– Cine să-l ia?!

– Adică, dacă l-au ridicat!? șoptește femeia, uitându-se, curcumspectă, împrejur.

– Cine să-l ridice, nebuno, că omu” e mort de mult! i se ridică chefliului aburul spre cap.

– Ei, gata, Titele, nu țipa, ca un descreierat! Am întrebat și eu, că știu că ești dus și umbli cu tot felul de oameni răi de gură. Ce vrei să pățești? Nu-i vezi p-ăștia că-s cu ochii pe noi?!”

Ei, și, din ziua aia, Eminescu și Veronica au devenit, pentru mine – care tocmai începusem să „buchisesc” literatura „mare” pe cărțile Colecției „celor 15 lei”, descoperite în podul casei din Crângași – cele mai misterioase și interesante persoane/personaje din lume.

Ani și ani, până i-am descoperit, cu totul.

Între timp, pe la mijlocul anilor 70, chiar a apărut, lângă ușa cu pricina, o placă memorială pusă pe poziție – ce să vezi? – chiar cu aprobarea și pe banii comuniștilor, la cererea insistentă a lui Dumitru Stancu și Nichita Stănescu. „În această casă a locuit Mihai Eminescu… în primăvara anului 1882”.

Pe casă a demolat-o, cu tot cu placa schimbată, fostul primar Sorin Oprescu. Parcă ce, el de Eminescu și de casele în care a locuit poetul național se-mpiedica?! Haida de!

La curiozități, am auzit că una dintre variantele „Luceafărului” ar fi fost redactată chiar în clădirea respectivă.

Așa că, în măsura în care eu însumi aș fi fost întrebat, în locul ministrului actual al Culturii, Daniel Breaz, dacă știu vreun vers/mai multe/o poezie, ceva din creația lui Eminescu și ce legătură ar avea acest episod cu un moment sau altul din viața mea, i-aș fi istorisit întâmplarea de mai sus, fără aroganță și fără fandoseli penibile și inutile.

Sigur, și versul „Cobori în jos, luceafăr blând…” Măcar, ar fi avut un rost și n-ar mai fi sunat ca nuca-n perete.

Nu se poate ca Eminescu să nu fi făcut parte, într-un fel sau altul, din viețile noastre, ale tuturor, începând de la copilul neinstruit al mahalalelor Bucureștiului, până la rectorul Universității „1 Decembrie” din Alba Iulia.

P.S. Cât despre „rostirea” ministrului: „Mihai Eminescu e cel mai mare poet care l-a dat România”, aș fi putut crede, la limită, că a fost influențată de emoția momentului, prin care trecea preopinentul. Se întâmplă. Doar că ministrul a făcut aceeași greșeală de trei ori, doar ieri. Iar astăzi, a luat-o de la capăt.

Ce să zic… Așa sunt pesediștii ăștia: nu cedează niciodată.