• Publicat:
  • Actualizat:
Puterea Gândului

Tăcerea miilor

Tăcerea miilor
În țara pe lângă care închid ochii când trec, abstinenții politic găsesc, inteligent, o cale de a-și perverti cât mai puțin viața.

Închid ochii și trec. Așa și-au găsit cei mai mulți dintre oamenii cu care m-am întâlnit la un moment dat, într-o generație care părea de necălcat pe bombeu, fericirea. Îi înțeleg perfect. Au început mici afaceri de familie și au priceput rapid că nu se poate altfel. Au învățat să vorbească și-n gând mai des engleza și germana decât româna până și-au tipărit, cu bun-simț și determinare, cărțile de vizită lucioase, cifrate în acronime: PM, GM, AM, CFO, CEO. Sau, și mai simplu, au plecat.

O bună prietenă mi-a dat, dăunăzi, măsura liniștii din lumea lor. O lume în care a închis, de patru ani, televizorul, un colț anume perforat în care nu au loc nici ziare, nici site-uri sufocate de un morman de știri. La 27 de ani și 60 de ore de muncă pe săptămână, nu știe, și nici n-are nevoie să afle, cine este primarul Capitalei. Nu ține șirul schimbărilor de guverne și n-are habar dacă premierul de care auzise acum trei ani, în treacăt, mai e sau nu și azi pe scaun. Cu degetul mare pe telefonul deștept, ar putea, iată, să facă față testului în care o târâm, cu neîncredere, toți cei din jurul mesei, făcând un clic. Dar nu îi pasă. Cu prieteni aleși bine, pe news-feed nu îi curg, de-a valma, nici poante cu iz misogin ale unor lorzi închipuiți, nici răspunsuri grobiene, cu titlul de dezbatere politică. În turnul de sticlă în care intră dimineața și iese pe întuneric, un om fără nume îi livrează în fiecare zi știrile internaționale relevante. Îi e de-ajuns. Nu votează decât din întâmplare. Ca ea sunt mii, zeci de mii, sute de mii; nimeni nu știe.

În țara pe lângă care întorc capul când trec, abstinenții politic găsesc, inteligent, o cale de a-și perverti cât mai puțin viața. Își pun căștile în urechi, urcă pe bicicletă și trec, fără să se mai încarce cu apăsarea care îi apleacă încă șira spinării vreunui pensionar prin tramvai. Își iau, calculat, o săptămână de concediu, vara, și fug la Mediterană, sperând ca cele 10.080 de minute de vacanță să treacă în liniște. Găsesc, fără efort, grădinițele și clinicile private în care să-și ferească, de umilință ori de nepăsare, copiii. Le vor da într-o zi, la cheie, mici afaceri și mari credite, dar își vor fi făcut – nu-i așa? – datoria de părinți.

Am ales altfel și, ca și lor, mi-e greu să mă schimb. M-am lăsat convinsă de o scrisoare. Cu puțin înainte de majorat, am găsit în cutia poștală un plic gros. L-am deschis cu teama de amenzi cu care ne naștem și cu cea de dezamăgiri pe care o învățăm treptat. În capul foii bej, litere aurii în relief înșirau antetul Președinției. În josul paginii, președintele Emil Constantinescu semna de mână o scrisoare tipărită. Îmi spunea, în cuvinte puține, că majoratul vine cu puterea de a da opiniilor forma deciziilor și îmi împacheta, alături, Constituția. O mutare de imagine care m-a convertit în votant convins. E greu însă de crezut că azi, adolescenții care ar primi la majorat Constituția, din partea unor politicieni prea puțin credibili și prea mult bănuiți de interese meschine, și-ar mai promite să nu lipsească de la vot, măcar să îl anuleze, nici când au de ales între Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor.

După 14 ani și tot atâtea voturi, eu și ea trăim în același oraș – șantier și în aceeași țară, cu noile taxe și vechile metehne.  Eu dau un vot pe care îl acoperă alți 2 milioane de militanți de partid, sunați de șeful din județ în ziua alegerilor și îndestulați și înainte, și după cu câte o farfurie cu fructe de mare în hotelul vreunui primar. Ea se sustrage, câștigându-și, încă o zi, liniștea.

Și dacă, după alți 14 ani, copiii noștri, școliți la privat și feriți de boli, crescuți în curte cu gazon, vor fi niște inadaptați ai unei generații și mai igorate decât ale noastre? Sau vor pleca definitiv, lăsându-ne visând în lumea nepăsării asumate? Mai bine am arăta, din timp, că știm să alegem. Cu forța pe care o are deseori doar conștiința.

Inchide