Țara din capul lor

Redactor:
Anca Simina
Țara din capul lor
A trecut o săptămână de când un avion s-a prăbușit în munți. A venit viscolul și viața a mers înainte. Nu-mi ies, totuși, din cap, vorbele, pentru prima oară în câțiva ani necenzurate, ale câtorva oameni pe care i-am tot căutat ca să înțeleg ce s-a petrecut în seara aceea de luni dincolo de acel omenesc "Vai, ce nașpa!" în care un controlor de trafic a înghețat întâmplarea.

A trecut o săptămână de când un avion s-a prăbușit în munți. A venit viscolul și viața a mers înainte. Nu-mi ies, totuși, din cap, vorbele, pentru prima oară în câțiva ani necenzurate, ale câtorva oameni pe care i-am tot căutat ca să înțeleg ce s-a petrecut în seara aceea de luni dincolo de acel omenesc „Vai, ce nașpa!” în care un controlor de trafic a înghețat întâmplarea.

„Noi am dat de la început un perimetru mult mai restrâns și mult mai precis. Și da, puteam face mai mult, dar n-a ținut de noi”, îmi spune un ofițer SRI fără să ne știm, neapărat, prea bine. Vorbește șoptit și face, parcă, în mintea lui de om, nu de ofițer al unui serviciu de informații, un calcul tacit că, și dacă s-ar fi câștigat numai 30 de minute sau o oră, tot ar fi fost ceva.

De la Unitatea Militară din Câmpia Turzii vine un mesaj. În spatele anonimatului, ni se povestește că parașutiștii au primit alerta în nici 20 de minute după ora prăbușirii, s-au echipat, au pregătit un elicopter capabil să zboare în condiții meteo dificile cu militari de elită și au așteptat, pentru a pleca, un ordin care n-a mai venit.

„Multe aș putea spune și abia aștept să se încheie ancheta, să pot ieși si să vă explic exact cum a funcționat  totul. Aș face-o și azi, dar a trebuit să dau în scris că nu fac niciun comentariu public până nu e gata ancheta. E fals 90% din ce vedeți acum în spațiul public”, se apără, cu jumătate de gură, unul dintre cei obligați la demisie.

Nu știu și n-am putut să aflu, dată fiind Omerta din jurul acestui accident, câți dintre ei spun adevărul sau câți bravează. Instituțiile care ar fi trebuit, măcar ca dovadă a bunei-credințe, să ne dea cât mai rapid, toate informațiile pentru a combate intoxicările, refuză să ne spună măcar dacă România avea plătit abonamentul COSPAS-SARSAT de localizare a unui avion civil care s-ar prăbuși azi, mâine sau peste o lună. Ce știu e că am simțit zilele acestea, mai mult ca oricând, frustrare, dezamăgire și dezgust la oameni din instituții-cheie de care, ne place ori nu, depindem toți.

La nici o săptămână, 112 a funcționat perfect, a localizat gravide și bătrâni care-au cerut ajutor de sub zăpadă, a trimis pompieri și medici SMURD care să aducă pacienți sunați că s-a găsit un ficat sau un rinichi bun de transplantat, a chemat militari care să dea la lopată într-un iad înghețat. Au executat, demoralizați și neîmpăcați cu nedreptatea de a nu se putea apăra cu o zi înainte, un ordin și s-au lăsăt duși, fără resentimente, de bunul simț, de gândul că linia dintre viață și moarte e de multe ori prea fină ca să mai fie timp de ezitări.

Care e minunea întâmplată sâmbătă și nu în acea luni? Comanda la nivel înalt și asumarea responsabilității politice pentru niște vieți. Comandamentul televizat pe care vicepremierul Oprea – același surprins nu demult venind la birou la 10.00 și plecând la prânz mai multe zile la rând – l-a făcut la Guvern de cinci ori pe zi în week-end putea să existe, discret, și în lunea aceea. Comanda pe care cei de la SRI, din MApN sau din altă parte au așteptat-o nu putea veni de la un ISU județean, ci de la om politic.

În țara din capul lor, lucrurile trebuie să fi stat însă cu totul altfel. În țara lor inventată, viața te ia prin surprindere în echipament Paul&Shark sau cu o eșarfă Burberry în sertarul din stânga, lângă revolver, te întrerupe nedrept cu un SMS devastator tocmai când luai masa în tihnă și vorbeai despre tenis, îți pune piedică la un pas de un coș de trei puncte.

În accidentul din Apuseni, România nu a pierdut doar doi oameni. Și-a pierdut coordonatele exacte și, mai ales, încrederea că aparține unei lumi care merge precis înainte. Iar 584 de oameni, implicați haotic într-o operațiune de căutare fără busolă, au văzut cu ochii lor cum arată vidul de putere, ce urme lasă nepărasarea sau inconștiența.

În țara mea inventată, nu poți rămâne neutru într-o criză. Cine se încăpățânează să se declare astfel, nu își ascunde decât lașitatea. În țara mea inventată, încrederea în armată, în serviciile care nu doar spionează, ci mai și opresc teroriști, în comitetele și comisiile de urgență înțesate la vârf de politruci fără fără vână vorbind propriul lor esperanto, e făcută țăndări.

Suntem, azi, 19 milioane de inși înzăpeziți în 19 milioane de țări închipuite. Fiecare cu a lui, ca-ntr-o colivie. Cine ne redă nouă încrederea în instituții și cine le redă lor, celor reduși la tăcere, „ca să nu alimenteze isteria”, sentimentul că s-a spus adevărul, că s-a făcut măcar parțial dreptate? Cine mai crede, în NATO de exemplu, că funcționăm ca un stat?

Premierul Ponta s-a dat de trei ori peste cap și s-a transformat rapid în degrabă dătător de stare de alertă pentru că iarna ninge, în renegociator cu FMI, în vicepreședinte CSAT care cere demisii la vârful STS. Președintele Băsescu face verificări paralele, le așteaptă decuplat de poporul la care s-a tot întors în ultimii nouă ani și tace, cel puțin încă o săptămână, până la același CSAT.

Și unul, și celălalt mi-au amintit, zilele acestea, de vorbele lui P.P. Carp, când a aflat de România unită: „Țara asta are atâta noroc, încât nu are nevoie de oameni de stat”. Era 1918. Nu pare să fi trecut de atunci nici măcar o zi.

Inchide