Uniți Salvăm și personalitatea anului 2013

Uniți Salvăm și personalitatea anului 2013
Publicat: 24/12/2013, 11:10
Actualizat: 06/07/2016, 11:04

Haosul și spasmele nervos-hazlii care caracterizează viața socială și politică a României din ultimii 24 de ani nu ne-au părăsit nici în 2013, pentru a ne lăsa o țară cu aere mai anglo-saxone, în locul celei balcanice cu iz de ceapă și transpirație în care trăim. În schimb, în anul care se încheie, a renăscut ceva demult defunct. Protestul. Pofta sinceră a cetățenilor, e drept nu mulți, câteva zeci de mii, de a urla în fața autorității de stat, public, pe stradă, că s-au săturat să fie ignorați și luați de proști. După Piața Universității din 1990, 2013 a însemnat pentru România renașterea protestului autentic, în care nici politicienii, nici sindicatele nu au suflat vânt în pânze și nici nu au turnat gaz pe foc.

Apariția acestui protest fără cauză certă, disipat în prea multe mesaje, cu lideri neasumați și cu capul în nori, cu apetit pentru autovictimizare și conspiraționism, piperat cu dramolete ieftine și lăcrimate de prin dubele jandarmilor, este cel mai important eveniment pentru societatea românească vlăguită, plictisită de orice se întâmplă la cârma ei, fără poftă să mai crâcnească indiferent de scuipații pe care și-i primește pe obraz din partea politicienilor și administratorilor publici care se joacă cu banii și drepturile ei.

Acest protest, cunoscut pe rețelele de socializare sub porecla de „Uniți Salvăm”, care a ajuns să reunească tot felul de teme, de la exploatarea minieră de la Roșia Montană la cea a gazelor de șist de la Bârlad sau Pungești, până la încercările de siluire a Codului Penal, a semănat în 2013 cu un copil furios și răzgâiat, care a început să crească și să vadă lumea.

E vorba de un copil rebel, născut din părinți incerți – activiști de mediu, activiști pentru drepturile omului, pentru statul de drept, activiști pentru încordarea mușchiului democratic al societății civile, antrenați cu toții să facă opoziție autorității de stat atunci când aceasta derapează. Întâmplarea a făcut ca acest derapaj să aibă loc fix pe o temă de mediu, precum Roșia Montană, o bubă pe care acești oameni se antrenau să o panseze și să lupte pentru vindecarea ei de ani de zile. De aici și apetitul pentru luptă al acestui copil născut în 2013.

Ca un copil, dornic să conteste autoritatea și să urle atunci când nu-i convine, protestul a ieșit în stradă atunci când premierul Victor Ponta a încercat să treacă rapid, necontrolat și ignorant la orice avertisment privind legalitatea, o ordonanță de urgență cu dedicație pentru compania româno-canadiană Roșia Montană Gold Corporation și mult dorita ei exploatare auriferă din Apuseni.

Ca un copil, s-a uitat în jur și a încercat să imite. De la ocupy-iștii de pe Wall Street-ul american, până la furioșii greci, la indignații spanioli și la apărătorii parcului Gezi și anti-fundamentaliștii islamici din Turcia. A deprins lupta de gherilă urbană, obiceiurile de ocupare a unei străzi sau a unei piețe, non-confruntarea cu jandarmii, excluderea oricăror provocatori violenți sau atârnători politici, dornici de apariții televizate.

Ca un copil rebel, s-a anturat și cu persoane nepotrivite. Cu membrii galeriilor de fotbal, care au stricat pacea și l-au târât fără să vrea în violențe cu jandarmii. Cu maimuțoi pentru care viața înseamnă aura de protestatar sau fluturatul unei pancarte, cu dacii liberi, cu anticapitaliștii de multinațională, cu legionari de debara. Cu băieți scoși din țiplă, folosiți de unii politicieni cu alte ocazii, drept model de tineri revoluționari care nu mai suportă dictatura. Cu tipi care se visează lideri, dar se feresc ca dracul de tămâie să își asume ceva public și imită cele mai jegoase obiceiuri de politician dâmbovițean: demagogia și manipularea. Cu tipi cărora le tremură genunchii și strigă ca niște șoricei că sunt abuzați politic pe toate părțile, atunci când revolta pe care au învârtoșat-o dă naștere la un amărât de parbriz spart sau la o îmbrânceală cu jandarmii.

Ca un copil răzgâiat, a spus vreau totul: „Uniți Salvăm toată România”. Nu a oferit însă nimic în schimb. Nu a venit cu o idee, cu un program, cu o propunere de a face așa și nu altminteri. Ca un copil, a spus doar „nu vreau”, nu vreau Roșia Montană, nu vreau Pungești, fără însă să dorească să se ia cu sistemul de piept și să lupte cu armele lui – cu votul, cu sistemul de partide și cu regulile electorale care fac democrația, așa șubredă cum e ea, să funcționeze.

Ca un copil alintat, a început să dea din picioare atunci când nu a fost băgat în seamă de cei mari, de la putere. A spart, a dărâmat garduri, a îmbrâncit și a înjurat jandarmi. Apoi, tot ca un copil, când a fost luat de urechi și dus la secția de poliție sau în duba jandarmilor, a început să urle „săriți, că mă omoară”. Reflex de miuță în spatele blocului, când tu dai la gioale, apoi tot tu cazi când adversarul îți răspunde cu un cot în burtă și urli să vină arbitrul.

Tot ca un copil, în ultimele săptămâni a dat semne că a început să crească. Nu fizic, căci la protest tot cele două-trei mii de oameni ies, ci mintal. Copilul anului 2013 dă semne că a început să înțeleagă că supremația legii, independența justiției și datul peste palmele politicienilor care încearcă să-și pună la picioare regulile statului de drept și ale democrației sunt cel puțin la fel de importante ca munții Apuseni sau ogorul și pânza freatică ale sătenilor din Pungești. Poate că în sfârșit va înțelege că fără primele, care sună scorțos, abuzuri și netransparențe ca cele din urmă vor exista mereu.

Ce-i drept, copilul a avut încă de la naștere această intuiție. Protestul s-a născut nu doar din principii ecologiste, ci și împotriva unei legi abuzive, care călca cu nonșalanță peste altele, pentru a face sluj în fața unui investitor plin de bani.

Ca de la un copil, așteptările sunt să se maturizeze, să se lățească și în umeri, de la mii la zeci și sute de mii, dar și în frunte. Să treacă peste alinturi de copil care le merită și le vrea pe toate, peste furii de tipul „singur împotriva tuturor”, și să își asume crezurile în limitele jocului democratic, folosind nu doar petul de plastic ca armă, ci și instanțele judecătorești sau, de ce nu, sistemul electoral care permite, greoi, înființarea de noi partide.

În 2013, acest copil a reușit să se îmbârlige printre picioarele politicienilor și să pună umărul, cât de puțin, la picarea legii Roșia Montană în Parlament. Chiar dacă acesta a fost rezultatul unui joc politic între PSD și PNL, chiar dacă premierul Ponta nu a declarat încă public că s-a răzgândit, vocea acestui copil a contat, fie și numai în deciziile unor parlamentari de a se abține de la vot sau poate de a-și pune niște întrebări pe care altfel, în spiritul ovin în care lucrează la Parlament, nu și le-ar fi pus.

Protestul este reacția sănătoasă a oricărui sistem democratic la derapajele, cât de mici, ale puterii de stat. Ca la orice copil, e important cum îl educi și ce ajunge să realizeze în viață.

PENTRU COMENTARII, VĂ AȘTEPT ȘI PE PAGINA DE FACEBOOK ANDREI LUCA POPESCU

Urmărește Gândul.ro pe Google News și Google Showcase