• Publicat:
  • Actualizat:
Reportaj

Americanii de la Bechtel au plecat cu pâinea și cuțitul. Cu ce au rămas românii. REPORTAJ GÂNDUL

Șantierele Autostrăzii Transilvania sunt pustii. Americanii de la Bechtel spun că nu pot munci neplătiți și, în consecință, nota de plată a guvernului de la București crește direct proporțional cu lungimea „pauzei de masă".

Șantierele Autostrăzii Transilvania sunt pustii. Americanii de la Bechtel spun că nu pot munci neplătiți și, în consecință, nota de plată a guvernului de la București crește direct proporțional cu lungimea „pauzei de masă”.

Românii nu au, nici pe departe, banii pe care americanii ar trebui să-i primească, date fiind clauzele unui contract care i-a scos din minți, dar i-a băgat în foame pe partenerii lor români, cu toate modificările și renegocierile ulterioare.

Ultima soluție: ministrul „Marilor Proiecte”, Dan Șova, a hotărât să-și înceapă activitatea cu rezilierea contractului celui mai mare proiect – Autostrada Transilvania -, și a anunțat că le va propune asta americanilor, urmând să caute soluții pentru a nu fi nevoit să plătească despăgubiri de ordinul sutelor de milioane de euro.

Între timp, „oamenii de la Bechtel” au cam părăsit, cu tot cu o parte a flotilei de utilaje, campusul principal al companiei, instalat pe raza comunei Săvădisla-Cluj, sat Vălișoara.

Campusul a fost organizat aici încă din 2004, fiind, de altfel, locul în care, în luna iunie a acelui an, s-a organizat ceremonia oficială de inaugurare a Marii Autostrăzi. Astăzi, au mai rămas în decor câțiva reprezentanți pentru eventuale intervenții și la vreo opt-zece paznici, cu alură de „RoboCop”.

Nici punctul de lucru de la Chiribiș-Bihor, deschis pentru tronsonul Suplacu de Barcău – Borș, nu pare să fie mai animat. Nimeni nu știe ce va fi; cu toții au o singură certitudine: lucrările în zonă sunt ca și oprite.

În proiect, tronsonul 3C are 64,5 km și urma să fie gata în 2013. La zi, deși lucrările au început, oficial, în 2004, nu s-a finalizat nimic. S-au realizate lucrări de excavare și aliniament, discontinuu, pe aproximativ 20 km, până la intersecția cu DN 19E, Marghita – Oradea și, sporadic, pe câțiva kilometri, pe distanța DN 19E – Borș; s-au turnat pilele viaductului de la Dolea-Valea Calului plus alte trei linii de pile pentru viitoarele poduri, patru podețe, două pasaje de traversare în zona campusului Chiribiș și șase șiruri de pile pentru viitoarele pasaje, între Chiribiș și Borș. Cel mai avansat reper – în ceea ce privește stadiul construcției – este viaductul de la Suplacu de Barcău, realizat în proporție de 90 la sută.

Ce s-a realizat în nouă ani de muncă, în imagini

1. Primii metri ai tronsonului către Borș

Din acest punct începe, practic, tronsonul 3C al Autostrăzii Transilvania. Oficial, lucrările au fost demarate în 2004, practic, în 2006. Acest sector urma să acopere o distanță de 64,5 km, între localitățile Suplacu de Barcău și Borș, punct în care s-ar fi realizat joncțiunea cu autostrada maghiară, către Budapesta.  Până la această dată s-a lucrat, discontinuu, pe o lungime de aproximativ 20 km, între punctul prezentat în foto (intersecția cu drumul pietruit care face legătura între șoseaua Nușfalău – Marghita, interval Ip – Porț și comuna Marca) de o parte și intersecția cu DN 19E, Marghita – Oradea, de cealaltă. Dincolo de acest punct, mai apar, sporadic, zone excavate, cinci șiruri de pile pentru pasajele de traversare și câteva zone decopertate. În imagine se văd: excavarea până la nivelul drumului și doi parapeți laterali din beton. Lucrarea urmează, frontal, sensul către Borș. Aceștia sunt, practic, primii metri dintr-un total care ar fi trebuit să parcurgă peste 64 de km.

2. Primii metri ai tronsonului 3C de pe traseul Autostrăzii Transilvania, din alt unghi. În fundal se vede șoseaua Nușfalău – Marghita. 

3. Viaductul Suplacu de Barcău. Una dintre cele mai importante lucrări de artă de pe traseul A3. Odată finalizat, ar fi urmat să ocupe primul loc în Europa de Est, în privința construcțiilor de gen. Traversarea ar trebui să facă legătura, peste dealul din fundal, cu exacavarea începută și prezentată în foto 1 și 2. Viaductul este realizat în proporție de 90 la sută, urmând să fie asfaltat. Lucrarea traversează un lac de acumulare și se oprește aproape de intersecția cu strada Românilor, care coboară în șoseaua Nușfalău – Marghita, pe raza satului Suplacu de Barcău. (Mai multe amănunte în materialul „Viaductul Suplacu de Barcău, primul în Europa de Est”).

4. Exacavare, în dreptul intervalului Dolea – Suplacu. În imagine, exacavația care continuă pe sensul de mers către Chiribiș, ar fi trebuit să facă, în aval, joncțiunea – printr-un alt viaduct, care să traverseze un câmp de sonde al Petrom – cu viaductul de la Suplac.

5. Acesta este locul în care se oprește excavația venită dinspre Chiribiș, și care urma să traverseze valea din imagine, apoi, pe un pasaj superior, câmpul de sonde. Acesta se vede în fundalul imaginii. Din cauza costurilor ridicate și a neînțelegerilor cu Petrom, lucrarea a fost abandonată în acest stadiu.

6. Viaductul de la Valea Calului, raza comunei Dolea. Acesta urma să facă legătura între excavația care urcă de la câmpul Petrom, peste deal, cu segmentul de drum către Chiribiș (foto 8). Au fost turnate pilele de pod, urmând să fie lansate grinzile din beton, tip U (foto 7).

7. Sutele de grinzi din beton, necesare viaductelor în construcție, nepuse în operă, aflate pe raza comunei Suplac, punct de lucru Bechtel. În imagine se văd marcate, pe fiecare grindă, data realizării – în cazul de față, anul 2010, luna iulie – și locul în care urma să fie montată. Grinzile pretensionate tip U au fost realizate pentru a fi folosite la viaducte și pasaje. Potrivit specialiștilor, acestea au reprezentat o premieră pentru România. Au o lungime de 37,1 m și o greutate de 165 tone. Pentru realizarea unei singure grinzi au fost necesare 9.000 kg de fier și 60 mc de beton.

8. Excavație între viaductul din Valea Calului și aliniamentul spre Chiribiș. Pe acest tronson s-au turnat trei șiruri de pile de pod, patru podețe și s-au construit, două pasaje de traversare.

9. Ultimii metri de aliniament realizați pe tronsonul 3C, Suplacu de Barcău – Borș. Lucrarea se va opri, peste câțiva metri, la intersecția cu DN 19E, Marghita – Oradea (foto 10).

10. Acesta este finalul segmentului Suplac – DN 19E, aflat la aproximativ 18 km (din 46,5 km) de la punctul zero, pe raza comunei Suplacu de Barcău (Foto 1). Dincolo de DN 19E, Margita – Oradea, s-au mai turnat cinci șiruri de pile de pod pentru viitoarele pasaje de traversare.

11. Pasaj traversare, în apropierea punctului de lucru Bechtel, de la Chiribiș.

12. Pile de pod pasaj traversare, în dreptul km 13, pe DN 19E, Marghita – Oradea. În imagine se văd armăturile, neîmbrăcate și ruginite pe două treimi din înălțime. Până la Borș mai există încă cinci astfel de șiruri.

Când lucrezi cu americanii, trăiești ca-n filme

Pe la nouă dimineața am tras mașina în parcarea de piatră măruntă de la poarta campusului Bechtel-Chiribiș. Ploua mocănește și bătea un vânt subțire de peste câmp. M-am apropiat de bariera porții dând din mâini, „dialogând”, deci, cu un paznic cu alură RoboCop, adăpostit într-o „chicinetă”. După trei gesturi largi și două scurte, omul a ieșit să ne-nțelegem din vorbe.

„Păi, eu nu știu ce să vă zic. Să vorbesc cu șefu`!”. Zis și făcut. A intrat înapoi, în „chicinetă”, și ne-am pus, amândoi, pe așteptat. După câteva minute bune, dintre barăcile albe al „campului” apare RoboCop Superior. „Da?!”, zice în semn de întrebare. Îmi declin intențiile, iar omul îmi răspunde impasibil: „Să vină șefu`!”. „Altul?!”, zic, complet nedumerit. „Nu. Tot ăla vechi”. Și stăm.

Într-un timp, apare dintre barăci și utilaje un Nissan… ori un Mitsubishi. N-am reușit să-l identific, întrucât s-a oprit exact în locul unde îl așteptasem până cu o fracțiune de secundă înainte. Oricum, nu contează. Jeep negru, stabil, cu tracțiune integrală. Înăuntru, doi RoboCop Suprem. Unul mă măsoară, mă cântărește, mă sfidează și îmi face un semn mic și intempestiv, cu degetul cârlig. Adică să mă duc la el, cum ar veni. „O fi american”, zic. De unde?! Mă întreabă standard: „Da?!”. Îi spun că am venit să văd în ce stadiu sunt lucrările, dacă mai e cineva în campus, dacă mai lucrează cineva, dacă au mai plecat oameni, dacă au mai venit?! Mai sunt americani? Dar turci? Nici români? „Noi n-avem ce să vă spunem. Vorbiți cu șefii!”. Încă un rând?

În cele din urmă, îl sun pe Bogdan Sgârcitu, purtătorul de cuvânt Bechtel, cu lipsă de speranță. Culmea, îl prind la telefon și îl întreb dacă pot vorbi cu cineva. „Cu mine”, zice. „Numai cu mine, dar nu am ce să vă spun. Știm și noi ce știți și dumneavoastră. Mai multe, numai ministrul Șova vă poate spune. El a decis într-un fel, a dat o declarație… Noi așteptăm”. Dar niște poze pot să fac? „Da, dar nu de pe aliniament. Acolo, fără cască, protecție, mașină de la CNADNR nu puteți intra. Din vecinătate, câte vreți”.

Plec oarecum mulțumit după ce îmi iau un vag rămas bun de la RoboCopi, țâșniți deja în misiune.  

Străzi rupte, autostrăzi neterminate

Pe măsură ce mă adaptez la teren, mă amuz copios. Ce aliniament? Din șoseaua Marghita – Oradea, de pe la km 13, începe să șerpuiască peste câmpuri o limbă de piatră bătută, care se pierde într-o excavație întinsă pe câțiva kilometri. Dincolo, în zonele largi, noroi în toată regula. Ce mașină să fi intrat pe aliniament? O iau pe șosea, spre Suplacu de Barcău, nu înainte să fac câteva poze unor „picioare” descărnate de pod, pierdute în câmp. Mai departe, abandonate printre buruienile arse de frig, zeci, dacă nu peste o sută de grinzi din beton, care urmează să fie montate. Dovezi ale trecerii Bechtel prin zonă.

De pe șosea, se vede în câmp, șerpuitor, aliniamentul alb al viitoarei autostrăzi. În zona localității Abram, poate mai departe, munți cenușii de piatră, milioane de tone crescute din pământ, transportate pentru „uzina” de asfalt, și abandonate acolo. „Așa au rupt toate străzile-astea. Au cărat milioane de tone de piatră. Le-au rupt și așa le-au lăsat”, îmi spune un localnic, cu mustăți albe, trăitor în Satul Barbă. „De ce-i zice satului, Satu Barbă?! Nu cumva îi lipsește o literă?”, îl întreb. „Da cine-l mai știe?!”, îmi răspunde omul infinit de calm.

Un viaduct asaltat de oi în Valea Calului

La Dolea, zăresc printre copacii goi din marginea drumului câteva pile de pod suple crescute dintr-o vale joasă. Întorc și o iau în stânga, pe o stradă pietruită. De pe un fel „promontoriu” se deschide privirii o imagine impresionantă. Cinci perechi de picioare, albe, înalte ca la 15-20 de metri, traversează în șir indian valea adâncă. „Îi zice Valea Calului”. Mă întorc suprins. Un cioban, cu o turmă bogată de oi îmbrăcate în lână virgină, „de firmă”, privește adânc în găleata dealului. Jos, în stânga, grosul trupei. „Dar de ce a calului, că nu văd decât oi”, zic. „Iar s-o fi-ncurcat treaba”, spun iar, încercând o glumă, convins că omul habar n-are de hoțiile civilizației. „Nu, nu! Că doar oile-s oi, nu-s vaci!”, zice și el, privindu-mă dintr-o parte; își așează blana pe umăr și „se poartă” – cum spun oamenii locului – încet, în vale, pe o poteca îngustă.

Viaductul abandonat de americani în strada Română

În Suplacu de Barcău, paralel cu șoseaua, un miriapod imens, de beton, merge spre alt „camp” Bechtel. Opresc în marginea drumului, în dreptul unor țigăncușe care zgârmă cu bățul în pământul moale al câtorva movile. „Căutați fier?”, zic, zărind în mâna uneia câteva capete de sârmă groasă. „Da”, răspunde cea mai tânără, iar soră-sa o apostrofează vigilent pe ungurește. „Dar ce se vede acolo, în spate? E un pod?”, întreb iar. Femeile mă privesc mut și ridică din umeri. „Nem ertem!”, răspund la unison, lăsându-mă cu gura căscată.

„Acela e viaductul”, aud lângă mine o voce domoală de bărbat. „E multă muncă băgată acolo, domnule. Păcat de el. Mai era puțin și gata era. Da” n-a mai fost bani. Nici nu l-a terminat, nici nu l-a asfaltat. Pe noi ne-a trimis în șomaj. Era bine, mai trăiam. Acu” ce să faci. Ne purtăm zilele. Da” e gata, nu știți?! Pleacă americanii, ori mai rămân?”. Omul mă privește printre genele nefirești de lungi. Nu știe dacă să spere sau să-și ia gândul. „Ce să vă spun!? Nimeni nu știe. Iar dacă ”or pleca, poate ”or mai veni, nu?”.

„Ioi… Vin americanii?!”, mă întreabă el iar, poate în glumă, poate serios… 
 

Inchide