Are 90 de ani și e campioană mondială de veterani la 10 km marș. Elena Pagu: „Unii își fac cruce când mă văd și-și spun: uite-o cum aleargă, în loc să meargă la biserică!”

Are 90 de ani și e campioană mondială de veterani la 10 km marș. Elena Pagu: Unii își fac cruce când mă văd și-și spun: uite-o cum aleargă, în loc să meargă la biserică!
Publicat: 04/03/2019, 01:27

Să o luăm cu începutul pentru că observ în spatele dumneavoastră că aveți o mulțime de premii și medalii. Ce v-a determinat să începeți să alergați și la ce vârstă?

Cum să vă spun… Eu am avut un fond de mișcare. De la 12 ani, cam așa, am făcut șase clase complementare acolo unde am locuit, la Dumbrava Roșie în județul Neamț. Pe urmă, nefiind capabilă să lucrez la câmp, părinții m-au dat și am făcut un liceu. De la Dumbrava Roșie până la liceu era o distanță de șapte kilometri. A venit războiul, n-am vrut să stau la gazdă. Sunt un tip foarte voluntar și puțin cam coleric, probabil. Am mers pe jos șapte kilometri dus, șapte întors. Liceul se făcea opt ani. Opt ani am făcut acest lucru fără să stau la gazdă o zi. Pe furtună, pe căldură, pe tot ce vrei. Și, bineînțeles, că asta mi-a creat un fond de mișcare.

Și apoi?

După aceea am stat un an acasă, am vrut să fac artă dramatică. Pe urmă m-am făcut funcționară, dar ca funcționară… Era trecerea aceea la comunism, un fel de dictatură. Unei femei de 19 ani, un șef putea să-i ceară să vină să ia niște situații noaptea, la telefon, să facă niște lucruri care o puneau într-o situație foarte delicată. Eu i-am spus unui șef de al meu ‘Eu nu mai rămân aici, mă fac tractoristă’, iar șeful meu, care era un basarabean, îmi spune mie ‘Măi, femeia frumosa, tu nu poți să fi tractoristă, tractorist e o treabă grea. O să apară școlile ca ciupercile’.

Și ce-ați făcut?

A apărut o școală la Satu Mare, de surori, de ocrotire. De cadre medicale. Dar pentru că cererile erau puține, erai acceptat și cu patru clase primare. Eu am ales specialitatea de ocrotire, care presupune profilaxie. Pentru copiii mici, de la naștere și până la trei ani. Și m-am dus la Satu Mare. Acolo, colegele mele erau foarte divers școlite și am început să le explic, după planșă și mulaje, tot ce puteam să le explic pentru a înțelege fiecare după pregătirea și posibilitățile de acumulare. Când au văzut că eu fac asta și sunt binevoitoare mi-au dat, imediat, o jumătate de normă ca instructoare. După aceea am făcut școala și m-am făcut asistentă de ocrotire. 14-15 curse pe zi, pe teren, în Satu Mare. Eu mergeam cu un doctor care răspundea de o circumscripție și avea și în afara orașului teritoriu. M-a mai dus el pe bicicletă cât m-a dus până acolo, dar la un moment dat mi-a spus ‘Nu te mai duc pe bicicletă. Îmi gâdilă părul la nas și eu nu te mai duc pe bicicletă’.

Când mă vedeau pe mine alergând, își făceau cruce și ziceau: Ia uite, uite cum aleargă, în loc să se ducă la biserică. Ce e cu asta?

Care a fost momentul în care v-ați hotărât să mergeți la competiții?

Am făcut asta 34 de ani cu dăruire, cu conștiință. Un cadru sanitar, dacă nu are conștiință profesională trebuie plătit să stea acasă. Eu am mai și chiulit, dar nu mi-au rămas treburi pentru care să-mi fac mustrări de conștiință. Mi-am facut datoria 34 de ani. Când am ieșit la pensie, la 55 de ani, am stat câteva zile acasă, iar după aceea am fost repede la direcția sanitară și am făcut cerere să mă repună în serviciu, să muncesc până la 57 de ani. Totuși a trebuit să ies la pensie, am ieșit și mi-am pus casa la punct, prin sertare, peste tot… Ce să mai fac? Între timp mi-a murit și soțul, am stat cinci ani singură. Ce să mai fac? Am făcut un sindrom depresiv ușor, de început, și am zis ‘Mă apuc de alergat’. Întâi am alergat. Alergam pe marginea unei păduri, mă întâlnea lume cunoscută și când mă vedeau că alerg își spuneau ‘A înnebunit madamme Nichifor. Uite-o, aleargă de nebună’. Până când, probabil că lumea, nu știu ce se gândea atunci, dar nu era obișnuită cu stilul acesta de activitate. M-am mutat la București, am intrat într-un colectiv de alergători, și încet-încet am început să cutreierăm pământul.

Vă spun este vorba de o activitate care te obligă și la o preocupare de ordin psihic. Aștepți ceva, speri ceva, dorești ceva. Și la o activitate fizică, una care te servește și din celelalte puncte de vedere: somatic, biologic și social. Vezi anumite lucruri, te mai informezi, mai faci și puțin turism. Eu am văzut cele mai mari muzee. Și nu o dată. Acum nu știu ce o să mai fac, vă spun sincer. Ieri am alergat și am luat cu mine o persoană care are un sindrom ce o obligă să se îmbete câteodată. Dar nu este o alcoolică. Uneori e bine să se îmbete (n.r. Dipsomanie). Eu i-am spus: „Am să te iau cu mine, mă țin de tine și ai să uiți de treaba asta în timp. Sau, în orice caz, se va repeta la distanță mai mare de timp”. Și am alergat cu ea. Ea a mers la un tempo de rulaj, eu m-am dus mai repede înaintea ei.

Cum vă percepe lumea? Ce spune când vă vede, la o vârstă atât de înaintată, pe stradă alergând?

Tradiția noastră este mai nouă față de alte țări. De exemplu, în Cehoslovacia când te vedeau că alergi, lăsau coșurile de la piață jos și te aplaudau. La noi, când mă vedeau pe mine alergând pe cărările noastre, că nu numai pe șosele și în parcuri alerg, își făceau cruce și ziceau: „Ia uite, uite cum aleargă, în loc să se ducă la biserică. Ce e cu asta?”. La început, acum, când această mod de viață a fost prezentat, mai aplaudă. Lumea a început să mă cunoască. În tramvai vine și îmi spune încetișor „V-am văzut la televizor”. Pe urmă vine unul care vorbește mai tare, are și el ceva de spus. Nu e chiar comod, dar sunt, totuși, bucuroasă că lumea a început să înțeleagă eficiența mișcării.

Cum reușiți să fiți atât de perseverentă? Ce vă face să vreți în continuare să alergați?

În primul rând, am convingerea că starea mea se datorează, în foarte mare măsură, mișcării. Am această convingere, fără niciun fel de comentarii. Dar, să nu credeți că eu nu fac un efort destul de mare să mă ridic din pat la 6:30, să-mi fac ceva ușor de mâncare, să gust ceva, să mă îmbrac și să plec. Sau să mă duc până la Padurea Băneasa. Vara, neapărat. Acolo sunt distanțe măsurate. Una este de 2 km jumătate, nu este nici foarte multă lume.
Și din acest motiv faceți antrenament dimineața?

De asta eu fac aceste antrenamente dimineața. Pentru că intervin și alți alergători, cărucioare cu copii, oamenii care se plimbă. Fac și aici, lângă parcul meu, dar aici fac numai seara. Nu știu cât măsoară parcul, dar cred că în jur de 300 de metri turul. Fac cam 15 tururi. Le număr. Mă duc dimineața, nu pot merge după-masa. Dacă am alergat dimineață, eu pot să fac orice activitate în casă. Dacă am lucrat în casă ceva și vreau să mă duc să alerg, nu mai pot. Nu-mi vine. Nu-mi mai vine să plec și să mă mișc. Eu trebuie să fac un efort de voință, în primul rând. E prima condiție. Să nu devii leneș. Pe urmă, să fii atent cu ceea ce mănânci. Să nu te gândești numai la carne și, eu știu la mai ce. Nu se poate. Trebuie și vegetale și crude care au vitamine. Odihna… La vârsta de 90 de ani există un somn biologic de patru, cinci ore pe noapte.

Spuneați că lumea care vă vede pe alergând vă consideră prea bătrână pentru acest lucru. Dumneavoastră cum vă simțiți?

(râde) Ce să vă spun… Se spune că tinerețea este o stare de spirit, dar bătrânețea ce o fi oare? Eu nu mă simt chiar așa de bătrână. Ăsta e adevărul. Dacă nu mă doare nimic, dacă mănânc de trei ori pe zi, cam rațional. Nu mai am așa un apetit… La 90 de ani nu prea îți vine să te apuci să mănânci, cu un apetit provocator. Trebuie să mănânci pentru că trebuie să te hrănești. Atunci, o alimentație diversificată, rațională și cu grijă.

CITEȘTE CONTINUAREA ÎN PROSPORT