Săpânța, cimitirul în care moartea face stand-up comedy. „Turiștii vor să cumpere cruci, le facem, de ce să nu le facem?”

Potrivit istoriilor, împăratul roman Iulian Apostatul (361-363 d.H.) le-ar fi povestit contemporanilor una din zicerile împăratului Traian, cuceritorul Daciei.

Iată ce spunea marele său înaintaș: „După ce am primit Imperiul, amorțit parcă și dezlânat de-a binelea din pricina tiraniei care îl încătușase multă vreme, precum și de incursiunile geților, eu singur am cutezat să lovesc popoarele de dincolo de Dunăre și i-am nimicit pe geți, cei mai războinici ce-au fost vreodată, nu numai prin vlaga lor trupească, ci și datorită celor care i-a convins Zalmoxis, zeul venerat la ei. Convinși că nu mor niciodată, ci numai își schimbă lăcașul, ei înfruntă moartea mai bucuroși decât dacă ar porni într-o călătorie„.

Datina

Apoi, noi nu știm dacă un mileniu și jumătate înainte de anul Domnului, 1935, cimitirul din satul Săpânța, județul Maramureș, punea în drept, în vreun fel anume, trăirile dacilor în fața morții.

Dar aceleași istorii spun că în acel an, preotul greco-catolic, Grigore Rițiu, profesor de română și latină, l-ar fi îndemnat pe Stan Ion Pătraș, om al satului, născut aici la 1908, hărăzit de Dumnezeu cu suflet de poet, de pictor și de sculptor în lemne de stejar, să modifice partea verticală a crucilor, sporind-o pe lățime, cât să fie loc de un epitaf. Iar acel an, 1935, ar fi fost anul „brăzdării” cu dalta-n lemn, a primului dintre acestea.

Dacă a fost epitaful cel dintâi unul „vesel” ori trist sau doar unul oarecare, nici povestea și nici continuatorul muncii lui Pătraș în ale dăltuirii crucii săpânțene, Dumitru Pop Tincu, nu spune.

„Eu știu crucea aceea, prima, făcută de Stan Pătraș, dar ea nu se mai găsește în cimitir. Există, însă, și este bine pusă la adăpost și, cu timpul, va fi expusă pentru turiști, ca să vadă și ei începutul Cimitirului Vesel”, ne-a povestit, deunăzi, Dumitru Pop.

De unde i-a venit ideea lui Pătraș?! „De multe ori s-a pus întrebarea asta – spune elevul său -, dar Stan Pătraș a răspus meru: așa m-am gândit eu!”.

Că s-a gândit singur ori ba, sigur este că, după anul 1960, Pătraș ar fi pus la căpătâiul celor morți peste 800 astfel de cruci, scrise cu „har și veselie”, sculptate cu migală, și colorate în toate culorile vii – cu roșu, cu „albastru de Săpânța”, cu verdele adânc și galbenul intens.

Peste 800, spune Tincu, ar fi înfipt și el, la rândul lui, în cimitirul satului, după 1977, anul morții creatorului. Parte înlocuindu-le pe cele vechi, ale lui Pătraș, arse de soare și de ploi, parte pentru cei plecați în urma lui. „Și nu numai aici, la Săpânța, am pus cruci; peste tot am pus cruci”, spune Pop.

Crucile

Tuturor acestor cruci – aliniate precum o cohortă de legiune romană, retrasă în spatele scuturilor albastre -, ca și cimitirului în sine, li s-a dus vestea în lume. Și au venit oamenii, de peste tot, ca să vadă cum iau românii, îngropăciune după îngropăciune, moartea peste picior – ba, unul, cel mai din urmă, chiar nemț de la Berlin -, și i-au comandat cruci lui Dumitru Pop Tincu din Săpânța, pentru gropile lor nemțești.

„Vin oameni, de peste tot, și îmi comandă cruci. Le cer istoricul, îl scriu, și fac cruci pentru toate persoanele care-mi cer, cu tot ce depinde de mine: și sculptură, și vers, și tot. Lucrările sunt noi, pentru că nu putem repeta, dar modelele de cruci sunt, în mare, asemănătoare. Nu ne abatem prea mult de la linia lui Stan Ion Pătraș. Încercăm să păstrăm originalitatea”, spune Tincu.

Expozițiile

Omul a fost, cu reproduceri după crucile sale, peste mări și țări: în Israel, în Europa, în America. Iar oamenii îl cunosc deja. „Cum văd lucrările, știu că sunt de aici, din Maramureș, din Săpânța. Vor să cumpere, dar reproduceri nu vând. Pentru cine vrea să comande cruci, facem, de ce să nu facem?! Dar reproducerile sunt pentru expoziții”, zice omul, și ne mai spune că urmează să plece, cât de curând, în State. „Doi colaboratori ai mei, israelieni, au început deja demersurile de organizare”.

Casa

Curând, Pop Tincu ne arată pe pereții casei lui Stan Ion Pătraș – construcție veche de peste o sută de ani, bine conservată, clădire intrată în patrimoniul cultural național -, un „tapet” de amintiri și de lucrări. În prima cameră, ale lui: basoreliefuri în lemn, „momente din viața satului”, tușate la fel de viu ca și sculptura crucilor, o pagină de ziar american, înrămată, unde „un mare ziarist a scris despre Săpânța”, o fotografie generoasă cu Tincu, la o expoziție, îmbrăcat în strai național, două sculpturi vechi – „Baltagul” și „Miorița” pentru comuniști, „Pieta” și „Iisus cu mielul”, pentru creștini -, realizate înainte de ”78-’79, și denumite „în falș”, atunci, ca să scape de bardele culturnicilor.

A doua încăpere este odaia lui Pătraș. Casa mare, de la stradă. „Aici a trăit. Tot ce a rămas în casă e original. Haine, tablouri, sculpturi, patul ăsta, mobila pictată de el. Toate, ale lui”.

Tincu, copil de suflet

Tincu ocupă, împreună cu familia sa, casa de vizavi, ridicată în aceeași curte. „N-am fost rudă cu Stan Ion Pătraș. Am fost copilul lui de suflet. Am furat meserie, i-am continuat munca, am grijă de casă și de atelier. Casa în care locuiesc am cumpărat-o de la una dintre fiicele sale. Mi-era greu să plec. M-am obișnuit aici”.

Aici, adică la Săpânța, unde l-a vizitat multă lume. Artiști, oameni de afaceri, personalități. „Ba, chiar și un vicepreședinte american” spune Tincu, și-mi arată o medalie aurită, „pentru excelență”. „A venit cu ani în urmă, adus de ambasadorul lor. De Michael Guest, îl știți, nu?!” mă întreabă într-o doară urmașul lui Pătraș, și își trece degetul mare, insesizabil, peste fața medaliei, ca o perie de lustru. Și o ascunde repede în buzunar.

Cimitirul

Cimitirul e plin de lume – de la copii de doi-trei ani, gălăgioși și alergători, la seniori aduși de spate, sprijinindu-și anchilozările de umerii crucilor, mimând, brusc, interesul la citit.

Majoritatea fotografiază, filmează, comentează. „Hei, tu, hai aici să-mi faci o poză cu bețivul ăsta, că-i din neamu nost”, strigă, lipsit de pioșenie, un tânăr corpolent, către prietenul său. Apoi, din șarful pozei, citește printre hohote prefăcute: „Țuica și femeile/ Mi-au terminat zilele”. „Hai, mă, că ți se potrivește!”, remarcă, sec, amicul fotograf, și „clanc”, cu aparatul.

Dacă ești prea atent, și treci peste veselia intensă a culorilor, remarci, cu umorul personal, că autorul de epitafuri n-a prins, mereu-mereu, zile de grație. Ca o autocritică oarecum colorată, cele mai reușite cruci sunt marcate cu „bulină galbenă”. Spre exemplu, crucea unei soacre, despre care mucaliții satului spun că nici azi n-ar fi murit:

Sub această cruce grea/Zace biata soacră-mea./Trei zile de mai trăia/Zăceam eu și cetea ea./Voi care treceți pă aici/Încercați să n-o treziți!

Autoportret

Undeva, mai în spate, dar foarte aproape de intrarea impresionantei biserici care tocmai se reconstruiește în Cimitirul Vesel, găsești, orientat de indicatoare cu săgeți, mormântul și crucea creatorului.

Iată cum sună autoportretul său „sculptat”: „De cu tînăr copilaș/Io am fost Stan Ion Pătraș./Să mă ascultaț oameni buni/Ce voi spune nu-s minciuni./Cîte zile am trăit/Rău la nime nam dorit/Dar bine cît am putut/Orișicine mia cerut./Vai săraca lumea mea/Că greu am trăit în ea.

Vesel sau nu, el însuși, Stan Ion Pătraș a lăsat omenirii un loc în care – mie așa mi s-a părut -, măcar și pentru câteva clipe, nimeni nu se mai teme de moarte.