„Noi suntem țigani, doamnă. Și am învățat să împărțim cu alții ce ne prisosește”. Moartea Pușulinei a dat viață, de Bunavestire, la trei oameni

Un foc de armă a schimbat destinele unor oameni care nu știau unii de existența celorlalți. Un glonț tras de pistolul unui polițist a pus capăt vieții unei fete de 23 de ani și a schimbat existențele altor trei. De Bunavestire, două femei – de 31, respectiv 52 de ani, și un bărbat – de 53 – s-au întâlnit, printr-un joc crud al sorții, în aceeași clădire: a clinicii de Transplant de la Fundeni. Au ajuns aici străini. Acum sunt „frați”, pentru că poartă în ei organe de împrumut – provenite, toate, de la același donator: Alexandra Elena Pârșă, de 23 de ani.

„Noi suntem țigani, doamnă. Și așa suntem noi educați. Să împărțim cu alții ce ne prisosește. Nu suntem egoiști”, spune cu lacrimile înnodate-n gât Costel Pârșă, tatăl Alexandrei. Când a aflat că fiica lui a intrat în moarte cerebrală, bărbatul din Vlădeni, Dâmbovița, s-a sfătuit cu familia și a decis să-i doneze organele. „Cu toții am decis. Ne-am gândit cum să facem ca ea să trăiască în continuare. Fata mea iubea viața și acum nu mai poate să se bucure de ea. Am vrut să dăm altora posibilitatea asta: să trăiască ei, și prin ei, o să trăiască și fata mea”.

„Sunt două feluri de oameni pe lumea asta. Unii care știu să trăiască, dar nu au șansa asta, și alții care se luptă să trăiască, dar nu au șansă. Și au nevoie de ajutor de la ceilalți”, își explică decizia bărbatul din Vlădeni.

Marți, la câteva ore de la momentul în care rinichii și ficatul fiicei lui fuseseră deja transplantate în corpurile a trei necunoscuți, Costel Pârșă nu-și dorea decât două lucruri: „Ca atunci când oamenii ăia o să-și revină din anestezie, și o să se simtă bine, să știe doar atât – că le-a donat organe „Pușulina”. Nu Elena. nu Alexandra, ci Pușulina, pentru că noi așa o alintam pe fata mea. Și să se bucure de viață, așa cum se bucura ea. Mi-ar plăcea ca unul dintre ei să aibă și copii și să facă și-o fetiță. Și să-i zică tot așa”.   

Elena Alexandra ar fi împlinit pe 28 iunie 23 de ani. Era studentă anul I la Drept, la Învățământ la Distanță, la Târgoviște. „Era prințesa țiganilor, doamnă. Era lumina mea. Pe 28 iunie stabilisem data cununiei cu băiatul ăla, Marius Cârstea, iar acum ne pregătim de înmormântare. Sâmbătă”, continuă tatăl.

Da, e ortodox, mai zice. Și nu se teme de eventuala reacție a preotului din Vlădeasa – că va îngropa un trup golit de organe. „Nu mă tem de nimeni. Fiecare își alege ce vrea. Eu știu că fata mea va trăi prin acei oameni”, mai zice bărbatul doborât de durere.   

Mirela Popa, aflată acum la Terapie Intensivă, în Clinica de Chirurgie și Transplant Hepatic de la Fundeni, a primit ficatul Elenei Alexandra Pârșa. De Bunavestire i s-a schimbat viața.

Brăduț Popa împreună cu soția sa Mirela Popa, internată la Spitalul Fundeni

„Mă uitam la televizor și am văzut știrea că fata de 23 de ani, împușcată în cap, a intrat în moarte cerebrală. În momentul ăla, mi-am zis în sinea mea: uite un posibil donator”, povestește Brăduț Popa. „Cunosc suferința prin care trece cineva atunci când se află pe o listă de așteptare”, spune bărbatul, în timp ce aștepta pe holurile Clinicii de Chirurgie și Transplant Hepatic , să primească o veste despre soția lui operată marți dimineață.

Operație de transplant: 6 ore

Atunci a primit un lob de ficat de la Alexandra Elena Pârșa. Operația, condusă de de prof. dr. Irinel Popescu, a început la 2.30 dimineața și a durat șase ore. „Intervenția a decurs fără niciun fel de problemă. Pacienta este în continuare monitorizată. Starea ei era gravă și necesita urgent un transplant de ficat. Acum totul depinde de cum reacționează organismul post operatoriu”, ne-a declarat câteva ore mai târziu profesorul Irinel Popescu.

Mirela Popa a primit pentru a doua oară o șansă la o viață normală, deoarece a mai trecut printr-un transplant, în februarie 2004, la Institutul de Urologie și Transplant Renal Cluj-Napoca. Atunci a primit un rinichi de la soțul ei. „Am acceptat să devin donator fără să stau pe gânduri. Atunci sănătatea îmi permitea. Ne-am dus împreună, de mână, la prof. dr. Mihai Lucan și i-am spus că vreau să îi donez soției mele un organ”, povestește Brăduț Popa. „Medicul a încuviințat și, după o serie de analize care au arătat că suntem compatibili, am ajuns amândoi pe masa de operație”, își amintește Brăduț Popa.

Mirela Popa, 52 de ani, a ajuns să trăiască cu organe de împrumut din cauza unei boli ereditare, care i-a atacat pe rând rinichii și ficatul. Primele semne ale bolii au apărut în 1986, când Mirela avea 25 de ani. Era măritată de doar doi ani: „Mereu ne-am susținut și am fost unul alături de celălalt, indiferent de probleme”, spune bărbatul.

Dacă în cazul transplantului de rinichi a fost ușor să găsească un donator – în familie, la ficat  lucrurile nu au fost simple. Mirela Popa avea în interiorul ei un organ care ajunsese să cântărească 8 kilograme. „Pe 25 seara au sunat de la spital. Eu am răspuns la telefon și mi-au zis că s-a găsit un posibil donator pentru Mirela. Prima reacție? Cred că glumiți. Nu știam cu cine vorbesc, nu îmi venea să cred. Era medicul Speranța Iacob, de la Fundeni. I-am zis și soției. Ne-am strâns în brațe, am plâns, am râs și am plecat la spital”, rememorează ultimele ore Brăduț Popa.

Soții Popa locuiesc în Târnăveni, Târgul Mureș. Au venit în Capitală în urmă cu o lună, la analize, pentru a vedea cum evoluează boala Mirelei. „La ultimul control, profesorul Irinel Popescu ne-a spus că e nevoie urgent de un transplant. Anul acesta. Și ne-a mai zis să nu părăsim Bucureștiul”, povestește Brăduț Popa. „Mi-aș dori ca la un moment dat să merg, împreună cu soția mea, la familia care a acceptat ca fiica lor să redea șansa la viață altor persoane”.

În timp ce Mirela Popa a primit ficatul tinerei de 23 de ani, rinichii au ajuns la un bărbat de 55 de ani și la o femeie de 31.

Bărbatul este din Buzău și de șase ani făcea dializă. Era pe lista de așteptare ca să primească un rinichi de mai bine de doi ani. „În 2011 a fost la un pas să primească un rinichi, dar atunci era răcit și a fost trimis acasă. Operația ar fi fost un eșec în astfel de situații”, explică pentru gândul  Amali Teodorescu, vicepreședinta Asociația Transplantaților din România.

Cel de-al doilea rinichi al Pușulinei a ajuns la Olesea Frija, o tânără de 31 de ani, originară din Chișinău, care face dializă de la 16 ani. „S-a mutat în România pentru că s-a îndrăgostit de un tânăr, care o susține în astfel de momente”, mai spune Amali Teodorescu.

România e de cinci ori sub media europeană a transplantului de organe

Deși nu există statistici oficiale,  și nici un registru național al donatorilor (deși s-au făcut demersuri), în acest moment 2.500 de români sunt trecuți pe lista de așteptare pentru a primi inimi, plămâni, ficat sau rinichi.

Anul trecut, în România s-au realizat aproximativ 500 de proceduri de transplant de organe, cu o rată de succes de peste 80%. Majoritatea organelor transplantate proveneau de la donatori în moarte cerebrală, iar restul de la donatori vii. Cele mai multe transplanturi au fost medulare – 200, de rinichi – 180 și de ficat – 75. Aceste cifre ne clasează pe un ultim loc în Europa la acest capitol, media europeană fiind de cinci ori mai mare.