Meșterii adevărați n-au luat „bacul profesional”

Mai știe careva cum miroase prenadezul amestecat cu parfum de piele tăbăcită? Ori cleiul de oase garnisit cu fum de țigară fără filtru, lipită de colțul gurii și scoasă doar la câte-un scuipat subțire, într-o parte, jos, lângă măsuță, când te frige buza? Sau cum sună blacheul, militărește, pe asfaltul abia turnat peste șanțurile vechii străzi de pământ? Ori comicăria „scârțului”, asortat la ciubotele vechi, ajunse aproape ghete boierești, școlite la oraș…

„Ia!”, zicea „Codrin Cizmaru”, în urma scârțâitului ușii meschine, cu două ochiuri de geam acoperite de o perdea roasă, afumată, izbită de canat în urma ta. „Ia!?”, doar atât zicea. Iar tu scoteai dintr-o foaie de „Scânteia” veche, șifonată, aproape subversiv, o pereche de pantofi din piele adevărată, „jupuită” între războaie și i-o-ntindeai, ghicindu-l vag, prin fum. „A’ lo tacto, ă?!”, „A’ lo”, încuviințam eu, la fel de subversiv. „Talpă?”. „Talpă!”. „Ștaif?”. „Vezi mata!”. „Văd, văd; te-ai făcut cam bagabont. Carte nu-nveți, talpă nu vrei… ori vrei?!”, zicea, și scuipa iar, peste bucățile vechi de piele decupată, aruncate la picioare. „Nu vreau, bre, că ne-ajunge un cizmar pe stradă” ziceam, și ieșeam iute din prăvălia scundă, înainte să-și termine înjurătura groasă.

INCIDENT Alertă în Galați: o grenadă a fost descoperită în apropierea gării din orașul de pe Dunăre

12:12

Leguma pe care să nu o reîncălzești. Poate deveni toxică

12:00

Sau parfumul „ștofei” – adânc, insinuant, înecăcios – când se tânguie, despicată, în tăietura „foarfecului”. „Hârșșș”. „Da, domnu’, sus în talie, cu pense, drept și manșetă. Păi, se poate? Știe Marinică cum îi place lu’ matale să te porți. Așa ștofă nu mai face nici englezii, ascultă-mă pe mine, Doamne iartă-mă…”. Adevărul este că stofa, bleumarin, era chiar englezească, din ultimele cupoane păstrate „la dos” de Marinică, iar tata dăduse pe ea primul lui salariu de tânăr angajat, prin anii 50. Atât de „marfă” a fost materialul și atât de talentat „Marinică, maestru emerit”, încât eu însumi am făcut liceul pe de-a-ntregul, îmbrăcat de contrabandă și în pas cu cea mai a dracului modă a anilor 70, fălindu-mă în costumul croit și „lucrat” de meșter pentru tata.

Toți meșterii s-au dus. Ai lor au îngropat, odată cu ei, sculele, materialele – cu toate calitățile lor alese după consistență, după țesătură, după miros, după cum cade lumina, după cum taie foarfeca ori cuțitul vechi, cu prăsele roase, de lemn – borcanele cu prenadez, cu clei, cu lac, cu cremă, pernițele cu mii de ace, tibișirele, metrul de mușama, ținut, o viață, „pe după gât”, cuișoarele de talpă, ața groasă… I-au îngropat cu totul, ca pe niște faraoni ai meseriei. Ca pe meșteri. Credeți, dumneavoastră, că măcar unul singur dintre ei, să fi avut „bacul profesional” la bază? Pe ei talentul, adică plăcerea de meserie, i-a făcut geniali; restul e penibil. Așa e în viața asta: unii se fac ingineri, alții profesori, unii medici… Toți ceilalți au, încă, șansa să redevină „meșteri”, fără fals în acte.

Și, apropo, mai știe vreunul cum suna peria din păr de porc, prinsă în blat de lemn, lucios ca săpunul, lovită sacadat de colțul „măsuței” cu mâner la mijloc? „Toc, toc, toc! Un lustru la șefu?!”. Omul îți zâmbea, de acolo de jos, de pe scăunelul lui, făcându-și vânt cu apărătorile albe de carton. Și te urcai, „ministerial”, în fotoliu, îmbrăcat în costumul bleumarin al lui Marinică, lipindu-ți tălpile fără moarte, puse și ție, de Codrin, pe calapodul vechi, și te lăsai, important, pe spătar. „O cremă ș-un lustru! Da repede, că la 10 am ședință!”