Există moaște pentru fiecare

Ce să adune, alta decât sărăcia și neîmplinirea, atât amar de oameni tăcuți, la un loc, înghesuiți, încrâncenați, disperați – pelerini pe drumul oaselor, către propria izbăvire? Cu toții implorându-și gândurile să nu-și uite aproapele – părintele, fratele, fiul – de oboseala drumului, de nemâncarea postului, de setea nopții?

Când am plecat spre Dealul Patriarhiei aveam în minte imaginea anilor trecuți, cu „creștinii” lui Dumnezeu dezbrăcați de sfințenie, cu ochii ieșiți din orbite, călcându-se în picioare pentru a-și putea lipi, măcar și pentru o clipă, buzele uscate de sticla raclei, cu un geamăt de speranță în icnetul îmbrâncelii. Am găsit ieri, la fel ca azi, un popor supus, lipit de zidurile Patriarhiei, încolonat sub mâna și gardul de fier al Jandarmeriei.

CONTROVERSĂ „Lectern Guy”, bărbatul grațiat de Trump după asaltul Capitoliului, candidează în Florida

00:08

COMERȚ Sony suspendă vânzarea cardurilor de memorie în Japonia. Care este motivul

23:13

Poate că o scuză există în această supunere a demnității. „Decât să se calce în piciare, să se omoare ca animalele, mai bine încolonați, la ordinul autorității”. 

Și totuși… Imaginea „șarpelui” târându-se în praful drumului, către cruce, mă sperie. Căutarea credinței, încolonat, dirijat, impus în dosul zăbrelii gardului. 

Trei kilometri de oameni – bătrâni, femei, copii – străbătând drumul, talpă cu talpă, îți dau impresia unei mulțimi de condamnați, cu lanțuri de picioare.

Alături, dincolo de gardul lor, de poteca lor către sfințenie, trăiește și prosperă imbecilul neîngrădit, vânzătorul de iluzii, afaceristul veros, nimicul volubil. Cu toții freamătă liber pe marginea unui drum al oaselor care promit celor fără speranță decență în locul sărăciei, fericire în locul deznădejdii, o gripă banală în locul unui cancer insistent.

La ziuă, odată cu „lumina dimeneții”, pelerinii pleacă spre casă cu ruga neterminată, cu spusa nespusă, cu închinarea grăbită de jandarmul de serviciu: „Haideți, haideți să ajungă toată lumea!” spune el, cu sufletul împăcat și datoria împlinită.

„Măcar că am ajuns să le sărut, și ceva-ceva o fi. Cel puțin să nu-l dea în șomaj pe Lică, și lu ăla micu să-i treacă tusea. Tot ar fi ceva…” gândește pelerinul, amețit de somn și foame.

Jos, în stradă, jandarmii beau cafele, chefliii dorm cu capul pe bordură, bișnițarii scuipă gros pe degete făcându-și gestiunea, cerșetorii își pregătesc taraba, dezvelindu-și cicatricele.

Pe lângă zidurile Patriarhiei, coloana credincioșilor își deapănă rugile în gând.