TREI POVEȘTI MESERIAȘE. Ultima: În căutarea timpului pierdut

Cum treci de Podul Grant, mergând spre Piața Chibrit, un anunț potrivit deasupra unei uși-termopan, la parterul unui bloc – „Ceasornicărie, Reparații”. „Firma”, un autocolant galben, pe care scrie mare, cu „verzale” roșii. Instinctiv te uiți spre-ncheietura mâinii și prinzi de veste că peste ceasurile tale au trecut ani buni de liniște.

Dincolo de ușa fără personalitate, un spațiu strâmt, strâns, ca o crevasă, între peretele casei scărilor și cel al unui spațiu comercial, ucis și îngropat de criză.

Surprinzător, atmosfera e plăcută, aproape intimă. Ai senzația, cum stai acolo, un pic nedumerit, un pic neavenit, că timpul e mai dens, odată cu fiecare secundă a fiecărui ceas întors la viață; țopăie, împrejur, aproape material. O nuanță de parfum delicat îți dă târcoale, vibrând la unison cu ticăitul senioral al ceasului din perete.

SOCIAL Ce poți să faci cu 100 de euro de Revelion. Ce își permit românii să cumpere, de fapt

18:16

SOCIAL Gest incredibil al unui șofer implicat într-un accident în sectorul 5. Bărbatul a lovit intenționat ambulanțele venite să-i acorde primul ajutor

18:09

Reflectată în secundarul de „aur”, lumina trage dungi pe tavan. În încăpere, o doamnă cotrobăie prin măruntaiele unui ceas vechi, înăuntrul luminos al vitrinei de stică. Se plimbă pe acolo, ca într-un acvariu, pensete, țagăre, o mandrină manuală, câteva șurubelnițe, pile, un clește, o pensulă.

Bătaia profundă, baritonală, a orologiului mă face să tresar. Ca și când eu aș fi anunțat ora exactă, lovind timpul cu nerăbdarea mea ca pe un gong de scenă, femeia își ridică privirea, privindu-mă, pentru prima oară, atentă. Are ceva suprinzător și comic în înfățișare: își ține la ochi, fixată cu arcada, o lupă cilindrică, neagră. Ca un ciclop care te fixează. Pare suprinsă. Pune lupa la-ndemână și mă privește atent, zâmbind apoi, când îi spun ce caut.

„Nu m-am gândit niciodată că o să ajung ceasornicar. Niciodată. Iar acum nu mă mai văd făcând altă meserie”. O cheamă Elena Dodan. A fost filatoare la o fabrică de confecții până la revoluție; după, a fost nevoită să-și schimbe meseria pentru mai multă liniște. Purta o sarcină cu probleme.

„În ’90, m-am angajat la ceasuri, la Artă și Precizie. După un an, m-am calificat la locul de muncă”. În 2003, a demarat propria afacere, odată cu închirierea micii prăvălii, devenită a doua casă. „Ce să zic… Nu-i ușor ca afacere. Plătesc taxe, chirie, impozit. Iar lumea, chiar dacă mai vine la mine, nu mai e ce-a fost. Nu-i ușor deloc cu piesele pentru ceasuri vechi. Dar mă interesez, întreb, caut. Am devenit un fel de colecționar de piese vechi. Ai o satisfacția imensă când repari piese vechi și rare”, spune femeia și, pentru o clipă, privirea ei se întoarce în timp.

„Recordul meu este o pendulă italienească, venerabilă – 150 de ani avea când a „venit” la mine. A ajuns, din tată-n fiu, până la un vecin de aici din bloc. N-am crezut că-i dau de cap. Am desfăcut-o, am curățat-o, am admirat-o. M-am rugat de ea; nimic. Avea o piesă defectă, dar de unde să iei piesa? Am dat sfoară-n țară; nimic. Și atunci, cu ultima mea tresărire de orgoliu, am refăcut-o, i-am dat de cap. De șapte ani, bate fără pauză”. Se oprește din povestit, retrăind probabil primul „gong” din epoca modernă a bătrânei doamne. „Uneori o aud bătând grav, ca o chemare, prin pereți. Sau poate mi se pare numai…”.