TREI POVEȘTI MESERIAȘE. Ultima: În căutarea timpului pierdut

Cum treci de Podul Grant, mergând spre Piața Chibrit, un anunț potrivit deasupra unei uși-termopan, la parterul unui bloc – „Ceasornicărie, Reparații”. „Firma”, un autocolant galben, pe care scrie mare, cu „verzale” roșii. Instinctiv te uiți spre-ncheietura mâinii și prinzi de veste că peste ceasurile tale au trecut ani buni de liniște.

Dincolo de ușa fără personalitate, un spațiu strâmt, strâns, ca o crevasă, între peretele casei scărilor și cel al unui spațiu comercial, ucis și îngropat de criză.

Surprinzător, atmosfera e plăcută, aproape intimă. Ai senzația, cum stai acolo, un pic nedumerit, un pic neavenit, că timpul e mai dens, odată cu fiecare secundă a fiecărui ceas întors la viață; țopăie, împrejur, aproape material. O nuanță de parfum delicat îți dă târcoale, vibrând la unison cu ticăitul senioral al ceasului din perete.

Reflectată în secundarul de „aur”, lumina trage dungi pe tavan. În încăpere, o doamnă cotrobăie prin măruntaiele unui ceas vechi, înăuntrul luminos al vitrinei de stică. Se plimbă pe acolo, ca într-un acvariu, pensete, țagăre, o mandrină manuală, câteva șurubelnițe, pile, un clește, o pensulă.

Bătaia profundă, baritonală, a orologiului mă face să tresar. Ca și când eu aș fi anunțat ora exactă, lovind timpul cu nerăbdarea mea ca pe un gong de scenă, femeia își ridică privirea, privindu-mă, pentru prima oară, atentă. Are ceva suprinzător și comic în înfățișare: își ține la ochi, fixată cu arcada, o lupă cilindrică, neagră. Ca un ciclop care te fixează. Pare suprinsă. Pune lupa la-ndemână și mă privește atent, zâmbind apoi, când îi spun ce caut.

„Nu m-am gândit niciodată că o să ajung ceasornicar. Niciodată. Iar acum nu mă mai văd făcând altă meserie”. O cheamă Elena Dodan. A fost filatoare la o fabrică de confecții până la revoluție; după, a fost nevoită să-și schimbe meseria pentru mai multă liniște. Purta o sarcină cu probleme.

„În ’90, m-am angajat la ceasuri, la Artă și Precizie. După un an, m-am calificat la locul de muncă”. În 2003, a demarat propria afacere, odată cu închirierea micii prăvălii, devenită a doua casă. „Ce să zic… Nu-i ușor ca afacere. Plătesc taxe, chirie, impozit. Iar lumea, chiar dacă mai vine la mine, nu mai e ce-a fost. Nu-i ușor deloc cu piesele pentru ceasuri vechi. Dar mă interesez, întreb, caut. Am devenit un fel de colecționar de piese vechi. Ai o satisfacția imensă când repari piese vechi și rare”, spune femeia și, pentru o clipă, privirea ei se întoarce în timp.

„Recordul meu este o pendulă italienească, venerabilă – 150 de ani avea când a „venit” la mine. A ajuns, din tată-n fiu, până la un vecin de aici din bloc. N-am crezut că-i dau de cap. Am desfăcut-o, am curățat-o, am admirat-o. M-am rugat de ea; nimic. Avea o piesă defectă, dar de unde să iei piesa? Am dat sfoară-n țară; nimic. Și atunci, cu ultima mea tresărire de orgoliu, am refăcut-o, i-am dat de cap. De șapte ani, bate fără pauză”. Se oprește din povestit, retrăind probabil primul „gong” din epoca modernă a bătrânei doamne. „Uneori o aud bătând grav, ca o chemare, prin pereți. Sau poate mi se pare numai…”.