Taxa de cheltuire a banului public

Pentru actualul guvern, la fel ca pentru toate celelalte dinaintea lui, transparentizarea cheltuirii banului public este un subiect închis, atins superficial doar în campaniile electorale. Cu cât se știe mai puțin despre felul în care mediul politic cheltuiește banii publici, cu atât mai bine pentru aleși, numiți și pentru rudele sau pentru prietenii lor.

Când doar câteva sute de entități ale statului sunt obligate să fie transparente în achizițiile făcute, dintr-un total de peste 17.000, este evident că influența mediului politic în economie este în continuare mult prea mare pentru a vorbi despre dezvoltare. Este prea mare pentru a permite coagularea unui mediu privat puternic, generator de bunăstare.

EDITORIALȘtefan Popescu. Miza centrală a negocierilor dintre SUA, Rusia și Ucraina, de la Abu Dhabi: arhitectura de securitate europeană

08:00

LIVE UPDATERăzboi în Ucraina, ziua 1.722. Kievul, zguduit de explozii puternice. Atacul, lansat imediat după încheierea discuțiilor de la Abu Dhabi

07:36

Este vorba despre cumpărături de peste 15 miliarde de euro făcute anual de entități ale statului, cheltuieli despre care nu se știe aproape nimic. După șase luni în care a crescut, prin lege, transparența cheltuirii banului public, puterea a revenit asupra deciziei și a redus numărul de companii în care statul este acționar și de regii autonome care trebuie să facă licitații publice.

Cu această ocazie contribuabilii au putut afla de la aleșii lor că transparența este o idee periculoasă care, pusă în practică, taie din profituri și duce la concedieri masive. Ea poate duce la faliment, pentru că durează prea mult să faci o licitație publică, verificată de instituțiile statului, la care să se poată depune contestații. Se pare că, într-un fel sau altul, este periculos ca unele cheltuieli să fie făcute publice. Și este periculos, dar nu pentru economie, ci pentru mediul politic.

Cheltuirea banului public este un secret de stat în România. Până și rezultatele licitațiilor publice sunt mincinoase. Prețul final din oferta câștigătoare nu se regăsește aproape niciodată pe factura finală. Pe circuit apar fel de fel de anexe și de acte adiționale astfel încât, în final, cei 100 de lei transparenți devin 200 de lei facturați.

Nu este vorba doar despre centimetrii sau metrii de autostradă contractați, despre serverele cumpărate pentru că secretarelor (sau consilierelor, cum e la modă) li se pare că Solitaire merge greu, ci despre întregul sistem de achiziții publice, conceput parcă din start cu o „taxă de cheltuire a banului public” încasată de majoritatea politicienilor și de rudele sau de prietenii și de prietenii prietenilor lor.

Mediul politic, care se confundă, din păcate, cu factorii de decizie din administrație și din companiile de stat, percepe această suprataxă pentru favoarea de a cheltui banii altora, ca un bonus pentru responsabilitatea fictivă, neasumată decât prea rar în fața legii, cu trimiteri după gratii. Dacă taxa este de 20%, atunci din cele circa 15 miliarde de euro trei sunt împărțite de aleși și desemnați. Trei miliarde de euro ar putea acoperi gaura din sistemul de pensii pentru un an, de exemplu. Ar putea însemna salarii mai bune în Sănătate, Educație. Ar putea permite reducerea contribuțiilor sociale sau a TVA.

Preocupat de primele și de bonusurile „nesimțite” oferite, în mod ironic, de ei celor numiți, tot de ei, în instituții precum cele care compun ASF-ul, de privatizarea „locală” a CFR Marfă, de salvarea prin lichidare a Oltchim, de forfetarul din turism, de a 14-a reindustrializare a României prin punerea lacătului, guvernul Ponta nu are timp de nimicuri precum transparența achizițiilor publice.

Rolul sistemului este de a-și asigura funcționarea pentru cât mai multe mandate. Indiferent de oferta electorală din campanii, de discursurile ținute cu mâna pe inimă și de lacrimile din ochii sticloși ai politicienilor, filmul este același de 23 de ani: ei știu că atât timp cât încasează taxa de cheltuire a banului public, aleșii vor fi aleși iar desemnații vor fi desemnați.