Dumnezeul copiilor noștri

Când un omuleț de cinci ani jumate te întreabă serios „Tati, Dumnezeu s-a născut înaintea dinozaurilor?” nu ai cale de scăpare. Majoritatea prietenilor mei de pe Facebook, cărora le-am cerut ajutorul, au răspuns în doi peri sau în glumă. Se vede treaba că, atunci când ești mare, îți permiți să glumești cu lucruri importante. Dar la cinci ani jumate, când joaca este un lucru cât se poate de serios, încercarea de te eschiva de la marile întrebări se lovește de două sprâncene încruntate care te fac să intri în pâmânt de rușine. Prin urmare, dragi cititori, dacă Dumnezeu a făcut omul și „toate lighioanele pământului” în a cea de-a șasea zi, cum zice Cartea Sfântă, cum se face că dinozaurii au trăit cu milioane de ani înaintea oamenilor? Nu încercați să-l convingeți pe omuleț că „e așa cum spun eu” sau că Biblia nu poate fi luată chiar „ad litteram”, că intrați în alte belele.

De când eu și omulețul meu am ajuns la vârsta marilor dileme, binecuvântat fie Internetul pe mobil, care mă scapă adesea din bucluc și-mi dă pretexte pentru povești cu care să mă blindez în fața celui mic! Căutând eu informații despre Dumnezeu, dinozauri și alte bâzdâgănii, am dat peste o foarte frumoasă parabolă pe care Papa Francisc a povestit-o, săptămâna trecută, la Palatul Guanabara din Rio de Janeiro, cu ocazia ceremoniei de bun venit în Brazilia.

CONTROVERSĂBătălia pentru investiții de peste 5 milioane de euro. Numiri în Comisia secretizată de Ciolacu și desecretizată de Bolojan

15:26

NEWS ALERTDacian Cioloș, susținut din Congo. Țara africană și-a retras candidatul la funcția de secretar general al Francofoniei pentru a-l sprijini pe candidatul român

15:18

„Copiii sunt pupilele ochilor noștri”, a citat suveranul pontif dintr-un vechi proverb indigen. La fel cum ochii sunt fereastra prin care lumina intră în noi, dându-ne miracolul vederii, la fel și copiii noștri sunt fereastra prin care viitorul intră în lume. Ce s-ar întâmpla cu noi dacă nu ne-am îngriji de ochii noștri, ce s-ar întâmpla cu lumea, dacă generația noastră nu se va ridica la înălțimea promisiunii care există în fiecare copil? Aceasta înseamnă, potrivit Papei Francisc, „să-i dăm copilului fundamente solide pe care să-și poată construi viața; să-i garantăm siguranța și educația ca să devină ceea ce poate să fie; să-i transmitem valori durabile pentru care merită să trăiască; să-i asigurăm un orizont transcendent pentru setea sa de fericire autentică și pentru creativitatea sa în bine; să trezim în el potențialul maxim care să-l facă coresponsabil la destinul tuturor”.

Mesajul Papei nu este „catolic”, nu este nici măcar „religios”. El atinge o coardă sensibilă și-ntr-un credincios, de orice confesiune ar fi el, și-ntr-un ateu, fiindcă este un mesaj profund umanist. Vorbește despre viitor și ne pune pe gânduri. Ce lume le dăm copiilor noștri? Care este moștenirea pe care și noi, românii, o lăsăm generațiilor viitoare? Cum mai poate generația noastră, obosită, blazată, pierdută în tranziție, să salveze ceva din viitorul copiilor? Răspunsul pare simplu: prin educație.

Mi-ar plăcea de pildă, ca la orele de religie pe care cei mici le au în programă, un dascăl cu har să poată să explice, cu blândețe și cu tact, marea dilemă cu dinozaurii. S-o facă mai bine decât mine, să nască în copil noi și noi întrebări și să-l facă să-și dea el propriile răspunsuri. Există și astfel de dascăli care, în loc să-i pună pe copii să învețe pe de rost rugăciuni, fac din orele lor de curs un spectacol al lumii și al inteligenței creatoare.

Mi-ar plăcea ca școala să șteargă în cei ce vin toate complexele noastre culturale, să facă uitat proverbul născut în noi de spaima ignoranței: „Dacă tăceai, filosof rămâneai”. Suntem o nație de filosofi și, când ieșim din țară, se vede: stăm cu întrebările închise-n noi într-un colț al camerei. Copilul trebuie să aibă curajul să întrebe, să învețe că nu există nicio întrebare greșită, să fie curios și încăpățânat în interogație.

Mi-ar plăcea ca dilemele să-l însoțească pe omuleț și după ce va crește mare, să nu fie dominat de certitudini și autosuficiență. Să iasă din propriul lui trib, să înțeleagă diferențele și asta să-l facă să-și afirme, cu mândrie, propria identitate de cetățean al lumii, născut și crescut în România. Să caute febril, energic, nemulțumit, revoluționar în căutarea lui. Să nu ia de bun ce-i spun cei mari, să pună totul sub semnul îndoielii, să verifice, să citească.

Mi-ar plăcea ca imaginația lui s-o depășească pe a mea, iar creativitatea lui să-i sature „setea de fericire”, aș vrea ca lumea pe care el o va crea pentru copiii lui să fie mai bună decât cea pe care i-am lăsat-o eu.

Și da, mi-ar plăcea să-l găsească la un moment dat pe Dumnezeu. Pentru noi ar fi o împăcare cu lumea și o garanție că, după ce vom închide definitiv ferestrele și nu vom mai putea avea grijă de ei, copiii noștri nu vor rămâne singuri.

PENTRU COMENTARII ȘI RĂSPUNSURI, VĂ AȘTEPT PE PAGINA MEA DE FACEBOOK