Justiția criminalilor iertați în 15 ani și generația creditului ipotecar

„În cazul domnului Vișinescu este necesar ca mai întâi să verificăm dacă perioada de prescripție pentru acuzațiile care i se aduc nu a expirat. Dacă este acuzat de ceva comis în 1956, perioada de prescripție a expirat, probabil, 15 ani mai târziu”. Este un citat ce apare în The Economist, iar concluzia – căci în afara acelui „probabil”, are mai degrabă o valoare de concluzie – îi aparține domnului Ion Vasilache, procurorul șef al Parchetului Militar, organul sesizat de către un organism guvernamental, cel al Investigării Crimelor Comunismului. Dosarul, pentru cei ce nu îl cunosc, este aici.

Pe scurt, dumneavoastră, cititor internațional de The Economist, ar trebui să înțelegeți că în România crima expiră în 15 ani, prezumpția de nevinovăție se transformă, automat, în certitudinea nevinovăției, dacă timp de 15 ani reușiți să vă ascundeți, în cazul de față nedepunând nici cel mai mic efort. Că doar nu se așteaptă, nici măcar un cititor internațional, ca până în 1989, regimul comunist să urmărească un torționar comunist.

Senzația de neinvestigare nu ai cum să nu o simți, adânc, în cuvintele celui ce, te-ai aștepta, mai întâi să spună că dosarul e în lucru, că cineva se uită pe documente, pe actele cât se poate de netrecătoare, din care geme, țipă de durere fiecare bătaie, zi de izolare a unor cetățeni români morți sau ieșiți neoameni din pușcăriile în care fuseseră aruncați pe nedrept.

Prostia și lenea sunt păcate personale, pentru care plătești într-o societate normală, ca individ, singur. Dacă prostia, lenea afectează cursul unei națiuni, smulgerea unor monstruozități din zona uitării timpului în cea justițiabilă, atunci cu siguranță acea națiune își va retrăi din nou trecutul.

Căci omul, și nu sistemul, este responsabil pentru consecințe.

Nu există evoluție tehnologică sau organizațională a unui sistem care să poată opri crima, dictatura.

Există numai evoluție morală pentru ca astfel de păcate istorice să nu renască. Iar primul loc în care se întâmplă evoluția morală este în mintea, în sufletul nostru. Apoi, poate naște spectaculos urmări reale, cuantificabile istoric în acte juridice, în realități formale, dar necesare orcărui manual ce se predă la școală.

De ce după 23 de ani de la eliberarea de comunism, încă mai căutăm evoluția morală, smulgerea dintre hârtii, de lângă niște oameni ce au ucis istoria unui popor în 1956?

Răspunsul e atât de simplu: nu am făcut-o niciodată cu adevărat.

Nu ne-am scris nouă, ca într-o oglindă, spre exemplu: au fost printre noi niște criminali, generația bunicilor mei a fost una de eroi, generația părinților mei a fost una care a „suportat”, bucuroasă să le ofere copiilor un Brifcor sâmbăta și o cheie de gât în timpul săptămânii. În mare parte, o generație prea mult ștearsă pe creier, prea puțin animată de idei, dorințe, libertatea de a visa în public, prea mult închisă între propriile tâmple de frica turnătoriei, prea puțin trezită din somn de dorința meritocrației.

În mare parte o generație care a „suportat” și după ce a scăpat de comunism.

Și asta nu înseamnă că-mi desconsider părinții sau că le sunt nerecunoscător că la Revoluție au împărțit cuvântul scris al Libertății printre gloanțele de la Universitate, fără ca mai apoi să-și ceară „certificatul”.

Nici eu nu sunt capabil să răspund convingător, pentru mine însumi, la întrebarea: tu ce ai fi făcut în acele timpuri?

Dar, poate că e de datoria generației creditului ipotecar să evolueze moral. Și ar trebui să o facă de dragul copiilor ei. Niciodată în istoria unui popor nu mai trebuie să avem oameni ridicați pentru gândurile lor, pentru dorința de a se opune, pentru credința că se poate mai bine.

Să acceptăm liniștea intelectuală a poporului stavilă împotriva dușmanilor, a vitejlor numărători în scobitori de tancuri inamice, a cercetașilor din sud-estul Europei care din vechi timpuri i-au așteptat pe americani – asta e o consolare de manual doctrinar.

Nu trebuie să ne fabricăm istoria, ci să ne-o facem. Între „a face” și „a fabrica” este diferența dintre popor vasal (supus al timpului, timpurilor) și – mi-e și greu să găsesc cuvântul – popor drept.

Un atribut al unei națiuni care lasă deschise atât de multe înțelesuri, autostrăzi intelectuale, biruri, impozite si normalități la ghișeele fiscale.

Așadar, domnule Ponta, Băsescu, Vasilache, nu pot decât să vă rog, ca să nu fiu interpretat ca un pilon de presiune asupra justiției, nu-mi impozitați metaforele, mai bine asigurați-vă că în România se poate face dreptate și peste intervalul prescrierii, probabile, a crimelor, în 15 ani.