La Periprava, iadul a fost

Avid, în copilărie, de carte polițistă, am citit la un moment dat o istorie despre anchetarea unei crime săvârșite cu vreo 60 de ani în urmă. Cineva găsise, pare-mi-se, un fragment de schelet uman și, de aici, începuse totul. În final, criminalul este dovedit.

Mi s-a părut un act de justiție obligatoriu. Pedeapsa pentru crimă nu se poate prescrie. Indiferent dacă un criminal se va fi ascuns de propria-i conștiință o perioadă mai lungă ori mai scurtă de timp; odată ce ai luat viața semenului tău, nu poți fi iertat de ceilalți, de comunitate, de justiție, indiferent de argumente. Sigur, nu vorbim aici de cazurile de legitimă apărare.

În consecință, consider absolut nejustificate părerile celor care susțin că, la 50 de ani de la crimele lor, judecarea torționarilor din sistemul penitenciar comunist nu mai are rost. Că, vezi Doamne, anumite organizații, instituții și presa „își arată mușchii, hărțuindu-i pe bieții octogenari neajutorați fizic și lipsiți de apărare, pentru presupuse crime dintr-o altă viață; dintr-un alt timp”.

INEDIT Fenomenul de la Marea Neagră care a generat isterie în rândul turiștilor și localnicilor. Ce a apărut pe plaja din stațiunea Mamaia

20:51

REACȚIE Secretarul general al PNL, Robert Sighiartău, acuză un atac la adresa partidului, după decizia de suspendare a deciziilor din cadrul Congresului

20:37

Mai mult, se vehiculează o idee perversă și primejdioasă, de genul: „Cu siguranță, cei care au trecut prin asemenea iad nu vor răzbunare. Ei au revenit din moarte altfel de oameni”. Nu mă îndoiesc. Mințile lor vor fi înțeles în acele clipe, zile și ani de detenție, cât de jos pot ajunge semenii lor; cât de fără întoarcere este prăbușirea morală a individului lipsit de caracter și educație, indiferent de gradul lui de cultură. Vor fi simțit, atunci, iadul intrându-le, violent, în minte și în suflet. Abjecția umană a torționarului nu mai presupunea un chip, un individ, o poveste, ci doar o stare: instinctul de a-și domina fratele, satisfacția mizeră că poate dispune de viața, amintirile, experiențele și trăirile lui – paranoia micului Dumnezeu.

Așa încât, individul, luat la bucată, își pierduse identitatea, martirii ridicându-și sufletele la Dumnezeu, din trupurile schingiuite de „asemănătorii” lor, pentru a cere împăcarea acelora cu sine, lepădarea de răul din ei și de mizeria lor manifestă.

Da, e drept: martirii s-au rugat lui Dumnezeu pentru sufletele damnaților. Firesc, de vreme ce doar ei au simțit câtă abjecție se poate strânge într-o minte rătăcită.

Dincolo de ei, noi, ceștilalți, n-avem niciun drept să vorbim, în numele lor, despre iertare. Eu personal n-am acest drept, câtă vreme copilăria mi-a fost falsificată de „prezentul și viitorul luminos”, de cartea nouă și înșelătoare de istorie, găsită la fiecare început de an școlar pe colțul băncii; de minciuna „noii și minunatei orânduiri”, în vreme ce oameni fără vină erau umiliți, schingiuiți și omorâți în pușcării.  

Nu vreau să discut aici de sisteme politice, de dreptate și nedreptate istorică, de dictatură și democrație. Este evident că adevărul social s-a pierdut în jungla intereselor meschine și că suntem incapabili să ne eliberăm de răul din noi. Poate, înainte de autodistrugerea definitivă, vom prinde acel timp.

Până atunci, revin și spun: noi nu avem dreptul să vorbim despre iertare în numele foștilor deținuți omorâți sau supraviețuitori ai lagărelor comuniste.

Chiar dacă, să spunem, torționari de genul lui Vișinescu sau Ficior, astăzi octogenari, n-au luat, personal, viața cuiva, ei au girat, prin comanda lor, regimul criminal din penitenciarul comunist: înfometarea, bătaia, umilirea, distrugerea fizică prin muncă extremă în condiții de neimaginat. Toate acestea au fost girate de ei, ca instrumente ale sistemului. Nu există scuză: au acceptat funcția în deplină cunoștință de cauză.

Astfel, este absolut justificat să dea socoteală pentru crimele lor, pedeapsă imposibil de prescris.

Am înțeles asta, o dată în plus, zilele trecute, la Periprava. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a organizat acolo o acțiune de evidențiere, în teren, a unora dintre depozițiile foștilor deținuți politici și ale martorilor, în colaborare cu un grup de arheologi și cu noi, ziariștii de la Gândul.

Atât foștii deținuți, cât și localnicii au declarat că în cimitirul satului de pe malul Chiliei au fost aruncați, în urmă cu 50 de ani, morții aduși din lagărul Periprava, comandat de Ion Ficior, precum și din coloniile de muncă ale acestuia. Sătenii, inclusiv subofițerii din pază ai închisorii, care mai trăiesc – caraliii, cum erau denumiți -, au confirmat declarațiile supraviețuitorilor trecuți prin închisoare. „Da, spre cimitir erau aduși noaprea, cu căruțele, decedații din lagăr. Erau îngropați, în nisip, fie în lăzi de placaj ori carton, fie înfășurați în rogojini de stuf legate cu sârmă. Fără haine, fără cruce, fără slujbă, fără lumânare”. Alții au povestit că „morții, câte trei-patru” erau aruncați peste gardul cimitirului, din căruțe, noaptea, în gropi comune săpate peste zi”.

În acțiunea de la Periprava, am găsit schelete mutilate, puse în evidență de arheologi. Unele șocante: cu picioarele petrecute și legate; cu zona cervicală ruptă, cu capetele ieșite prin cartonul „sicriului”, fără laba piciorului, cu mânile în jurul gâtului sau în poziții nefirești, așezate pe lângă trup.

Sătenii știu, de zeci de ani, că în acea zonă a cimitirului, unde nu sunt cruci și nici lumânări, „nu se îngroapă”.

Acolo sunt morții lagărului. Asupra lor se întinde, peste nisipuri, când bate soarele, umbra unei cruci mari, albe, de lemn.

Pe cruce nu scrie nimic…