Actuala generație de tricolori nu merită să meargă la Mondiale

Suntem în barajul pentru Campionatul Mondial de fotbal 2014. Într-o grupă cu Olanda, care a dat 12 goluri Ungariei, 8 României și 4 Turciei, Turcie care n-a mai înscris împotriva olandezilor de nu mai știe când, noi am ieșit cel mai bine. Ne-am dorit baraj, l-am primit. Aș fi spus „câștigat”, dar fără ajutorul batavilor nu mai visam noi la Rio. Nu ne vor ei politicienii olandezi în Schengen, dar fotbaliștii ne lasă să sperăm la Mondiale.

Înapoi la baraj. Cum am ajuns să-l jucăm, prea puțin important. Cert este că noi o să avem emoții pe 15 și pe 19 noiembrie, iar turcii și ungurii se vor uita la televizor.

Dar ce se va întâmpla cu barajul, și după el, ne interesează și este important. Dacă jucăm ca-n meciul cu Estonia, sau ca în returul cu Turcia, șanse mari să vedem Brazilia doar din poze. Pentru că actuala generație de „tricolori”, despre care nu ne amintim nimic deosebit, nu merită să meargă la Mondiale. Unii au spus-o mai voalat, alții pe de-a dreptul, dar este corect.

La Cupa Mondială din SUA, din ’94, sau la cea din 1998, din Franța, orice copil român îți spunea pe de rost primul „11” al Naționalei. „Generația de aur” reprezenta un grup de 15-20 de fotbaliști, aceeași de ani de zile. Ei erau Echipa. Pentru ei se ieșea în stradă, sărbătoream sau sufeream pentru ei și alături de ei.

Ne făceau să ne simțim mândri că suntem români poate și pentru că ne identificam cu ei. Toți am visat, măcar o dată în copilăria noastră, că suntem Hagi sau Gică Popescu, Adrian Ilie sau Dorinel Munteanu.

Acum, dacă ne pune cineva să spunem repede-repede echipa din meciul cu Turcia, pe cea din meciul cu Ungaria sau chiar pe cea care a bătut Estonia cu 2-0 acum nici 24 de ore o să avem mari probleme.

Poate și pentru că Pițurcă, în campania pentru Brazilia, a încercat zeci de fotbaliști, aproape că n-a folosit de două ori același „11” și n-a reușit să scoată un față un lider. Este adevărat că nici nu a avut de unde alege, dar este clar că generația de azi este cea a unor „corporatiști” care nu fac altceva decât să meargă la job, să își îndeplinească „task”-urile, iar la 5 să rupă ușa, cu gândul la ziua de salariu. Nu tu suflet, nu tu pasiune, nu tu patriotism.

Iar Națională asta înseamnă în primul rând: un grup de fotbaliști care se simt români, care joacă pentru România și care se gândesc nu la prima pentru calificare, nu la baruri și terase, nu la pițipoance și la shopping, ci la milioanele de suporteri care cred în ei și pentru care Naționala României nu este doar un loc de muncă, ci un simbol.

Așa că, dacă Pițurcă a avut obiectiv să ne ducă la baraj, a reușit și se poate considera un mare selecționer. Dacă trebuie să ne ducă la Mondiale, atunci poate că este momentul să se uite în sufletul fotbaliștilor și să-i trimită pe teren pe acei „11” care, după atâta amar de ani, să ne scoată iar în Piața Universității unde să sărbătorim, nu un rezultat, ci o calificare.